Din nou despre Întoarcere

 Sunt zile când mă întorc, pur și simplu.

Fără legătură cu vreo madlenă. Și fără legătură cu mirosul de explozibil al imaginilor de război care apar pe toate ecranele (și, deci, nici  despre pușca lui Cehov nu este vorba).

Este vorba doar despre anii pe care îi îngrămădesc pe unde mai găsesc câte un locșor: prin câte un buzunar descusut care comunică, în taină, cu încăpătoarea căptușeală a unui paltonaș purtat în iernile reci, în acea Vale dintre munții copilăriei; în tăcerile folosite ca armă, atunci când nedreptatea lumii scotea în evidență neputința lacrimilor de copil; printre ierburile de pe malul drept al pârâiașului lângă care, în serile de vară, licuricii ne luminau locul în care ne ascundeam pe vremea când încă mai eram căutați.

Anii noștri. Când sunt mulți și nu mai au loc în sertare sau în casete pregătite din timp pentru ei, îi așezăm în cele mai năstrușnice locuri. Unii ne zâmbesc, târziu, dintre paginile unei cărți, ații ne fac cu mâna de după un nor, sau de pe coama unui deal. Nici nu ne mai amintim, poate, pe unde i-am lăsat, în trecerea prin viață. Răbdători, ei așteaptă să ne întoarcem și să încercăm să înțelegem ceea ce atunci nu am putut înțelege: unde am greșit, așezând rațiunea pe piedestal, în detrimentul iubirii. Acum, oameni mari fiind, avem – nu-i așa? – puterea de a înțelege. Și de a repara. Pentru ca ”în cealaltă vreme a vieții noastre” să alegem Iubirea.

Într-atât de mult încât să putem spune că iubirea este singurul lucru care contează.

fragment de poveste

”Păpușica mea-i bolnavă, palidă și foarte slabă,/Nu mănâncă, nu-i e foame, toată ziua doarme, doarme.” Plâns și hohote de râs. Lacrimi și aplauze. Lacrimile erau ale mele iar cei care se distrau erau părinții prezenți la prima serbare a odraslelor de la grădiniță: ”Vai, să o faceți actriță! Ce bine a intrat ea în personaj, plânge de mila păpușii!” Dar lacrimile nu erau doar pentru păpușă. Și pentru mine, plângeam. Mă simțeam țintuită de zeci de perechi de ochi care îmi analizau fiecare gest, fiecare cută de la șorțuleț, fiecare cuvânt. Am continuat să plâng și după ce colegul meu de la grupa mică, medic în sceneta noastră, mi-a dat siropul care mi-a vindecat păpușa.

Dar ei nu au înțeles.

Plângeam des, când eram mică. Nu pentru că-mi juleam genunchii în jocurile copilăriei. Dacă aș fi plâns pentru asta, o vreme nu mai aveam voie la joacă. Și m-ar fi durut mai tare. Plângeam de fiecare dată când Zmeul mai câștiga o bătălie, când Ben-Ardun îl înjunghia pe El-Zorab, ori când regele Teodat făcea același lucru cu soția sa, Amalasunda, regina ostrogoților. Nu știam citi dar, ”dacă eram cuminți”, mama ne citea mereu povești și poezii, după ce își termina treburile. Cu doi părinți severi nu prea aveai cum să nu fi cuminte. Așa că, poate cele mai frumoase amintiri cu mama, din acea vreme, sunt după-amiezile liniștite în care visam cu ochii deschiși la lumea pe care mi-o imaginam, ascultând-o cum dădea glas semnelor din cărțile pe care, pe atunci, nu le știam desluși.

Volumele de ”Povești nemuritoare” ni le citea din scoarță-n scoarță și la fel făcea și cu poeziile. Pentru mama, și poeziile erau tot un fel de povești, doar că în versuri. Așa că ”Fire de tort” și ”Cântece de vitejie” le citea de la primul până la ultimul vers, iar multe poezii le repeta la cerere astfel că, la serbarea din al doilea an de grădiniță nu ajunsesem actriță, dar am recitat ”La oglindă”. Ceea ce a prilejuit un nou moment de comentarii din partea părinților prezenți: ”Vai, dar de ce o învățați poezii așa lungi? Nu e bine, la vârsta ei!”

Am făcut din învățarea ”pe de rost” a poeziilor o adevărată pasiune. Până în 30 septembrie știam toate poeziile din cartea de română primită la deschiderea anului școlar. Și ”Luceafărul” și ”Împărat și proletar”. Nimic nu am ratat. Îmi plăcea să le recit în fața oglinzii, fără greșeli care să mă oblige să alerg la carte, să revăd textul. Dar asta este, deja, altă poveste.

Este, totuși, o poveste care îmi amintește de un alt episod de viață, întâmplat ceva mai târziu. Mai exact, în zbuciumata mea viață de elevă de liceu când, în impunătorul amfiteatru al Liceului de Filologie-Istorie (actual Elena Cuza) din Craiova, Tudor Gheorghe ne mărturisea dragostea sa față de versurile lui Macedonski. Versuri pe care le îmbrăca în note muzicale și ne oferea o adevărată delectare nouă, copiilor care învățam să devenim adulți, purtându-ne imaginația dincolo de zidurile liceului, pe mări și lumi îndepărtate. La un moment dat, în timpul spectacolului, lumina de pe scenă s-a stins, lăsând doar un reflector pe artist. ”Nuuuuuuuuuu!” - a strigat maestrul - ”Nu stingeți lumina!” Și ne-a arătat că, pe o măsuță așezată în lateralul scenei, avea un volum de versuri ale poetului său preferat, pe care, de altfel, ne-a asigurat că le știe pe dinafară, dar se poate întâmpla să mai uite vreun vers și atunci va merge la carte să îl revadă. Cam cum făceam și eu, în fața oglinzii. Dar, în cazul meu, totul era la o scară infinit mai mică: și eu, și scena, și – cine știe – poate și poeziile recitate. Pentru că, printre ele, erau și Balade și Pasteluri de-ale lui Vasile Alecsandri, poet față de care maestrul avea o oarecare aversiune. Cel puțin, eu asta am înțeles din afirmația sa că ”mi-am lăsat mustață încercând să semăn cu poetul meu preferat, Macedonski, dar s-a întors ca un blestem împotriva mea și semăn cu Alecsandri”. Expresia  m-a nedumerit și m-a intrigat în aceeași măsură, de aceea am reținut-o.