Poveste cu fluturi

(sau iubirea cât distanţa dintre mâini...)

Pentru că în anul acesta fluturii voiau să plece mai devreme, se gândise să-i ascundă, pentru un timp. Putea să-i strecoare într-un cântec dar erau toate atât de triste încât lacrimile o împiedicau să vadă pe unde călca... se putea împiedica şi fluturii şi-ar fi luat zborul... Şi mai avea în faţă doar o bucăţică de vară, începuse să-i numere zilele... Oricum, el era prea ocupat cu presupuse metamorfoze, în timp ce fluturilor ei le crescuseră aripile de foarte multă vreme...
Ar fi vrut să-i spună că-l iubeşte de la minus infinit până la plus infinit... dar îi era teamă că poate, cele două noţiuni se întâlnesc undeva, la vreun capăt, şi i-ar fi părut rău. Aşa făcea în copilărie când trebuia să arate cât de mult îşi iubeşte mama: depărta mâinile şi în timp ce distanţa dintre ele creştea, constata cu uimire şi părere de rău că undeva, la spate, mâinile aproape se atingeau... O iubire cât distanţa dintre mâini şi un braţ de fluturi furaţi pentru el, să-i coloreze iarna care urma să vină...
Ea putea trăi şi fără fluturi, o vreme... de pildă, până în primăvara viitoare, cât timp fluturii îşi vor dormi visele în coconul lor de mătase. Poate următoarea primăvară va veni mai devreme... Că doar şi anul trecut înflorise mărul în luna septembrie şi dacă mai ţinea puţin căldura, explodau şi florile de liliac a doua oară... Şi atunci, poate se trezeau şi fluturii...
Fără fluturi, se visa ea însăşi lepidopteră tăcută deşirând pe aripi fâşii de curcubeu. Îşi odihnea zborul pe arcuirea tâmplelor lui, frecându-şi picioarele de gândurile ce îşi aşteptau întruparea... Ştia dinainte ce urma să rostească şi îi răspundea cu zbateri de aripi... Câte una pentru fiecare cuvânt de-al lui, ca o zvâcnire de împliniri timpurii, la ceas de – încă - preludiu... Atâtea zbateri... şi pulberea de pe aripi prefăcută în alte zboruri decât ale ei... Dorinţă de nemurire sădită în trup atât de efemer! Culorile-i cădeau de pe aripi conturând sentimente... şi roşu... atât de mult roşu! Rană sau iubire... zbateri... Fără aripi era un biet vierme ce se târâie la picioarele lumii.
Trecute pulberi, aripi dezgolite... amintiri... era din nou cocon şi avea timp să-şi împlinească toate visele... să-i crească alte aripi acoperite de alte pulberi deşirând culori din alt curcubeu. Să poată zbura din nou pe fruntea lui, uimindu-l cu alte zboruri!
Pe el doar zborurile îl uimeau... de aceea avea nevoie de fluturi...