Am venit, Maria!

Se ridică din pat şi se opri, o clipă, pe marginea lui. În ultima vreme această „clipă de pe marginea patului” devenise tot mai lungă şi îi era tot mai greu să-şi îndrepte spatele. Oricum îi scăzuse şi vederea... cel puţin aşa, aplecat, mai micşora distanţa de la ochi la pământ şi nu se mai împiedica de te miri ce i se ivea în cale. Cum făcuse aseară când se întorsese de la magazinul din centru: se împiedicase de un lemn căzut din vreun car în mijlocul drumului, alunecase pe pământul ud şi puţin lipsise să nu cadă. Nişte tineri care fumau sprijiniţi de gardul căminului cultural izbucniseră în râs. Se vedea că nu dădeau doi bani pe el imaginându-şi că, cine ştie, poate băuse ceva la nea Grigore şi îi era greu să-şi ţină echilibrul. „Ei, tinerii... nu cred niciodată că vor ajunge şi ei bătrâni.” Aşa îşi spusese în gând şi îşi văzuse mai departe de ale lui. În tinereţe avusese şi el sângele năvalnic. Trecuse ceva vreme de atunci... Acum mai era şi operaţia de la genunchi. Toamnă fiind, ploua mai mereu iar durerile i se ascuţeau când vremea era închisă.
Încălţă bocancii spălaţi de cu seară şi se îndreptă spre fereastra mică, acoperită cu o perdea îngălbenită şi atât de rară încât nu trebuia să o dea la o parte pentru a vedea afară. Luna pălise binişor şi se cocoţase în mărul din spatele casei unde îşi făcuse cuibar din puţinele frunze rămase pe ramurile din vârf. Se vedeau şi cocenii înşiraţi pe coama dealului, trişti ca nişte soldaţi care pierduseră bătălia. Bătălia cu toamna... „Cam aşa cum pierd eu bătălia cu viaţa” gândi bătrânul şi scoase un „eheei!” lung care răsună în liniştea odăii în timp ce îşi îmbrăca pantalonii. Apoi se aplecă peste ligheanul aşezat pe scaun în colţul de lângă sobă. Îşi udă faţa a cărei piele ridată era străpunsă de firişoare albe şi aspre şi se şterse cu prosopul ce atârna în cuiul de pe uşă. Îşi puse flanela de lână peste bluza de corp, luă haina de pe spătarul scaunului şi ieşi în curte.
Afară lumina câştigase tot mai mult teren. În cer mai întâi, apoi şi pe pământ.
Bătrânul se aşeză pe prag şi îşi aprinse o ţigară. Trase un fum şi tuşi scurt, ca şi cum ar fi vrut să-şi dreagă glasul. Privi curtea. Viţa-de-vie pornea de lângă masa pe care o umbrea atât de plăcut vara şi făcea o boltă deasupra curţii înainte de a se termina agăţată în crengile corcoduşului. Acum îi cădeau frunzele ca nişte aripi fără viaţă şi fără folos.
Se ridică, azvârli chiştocul care începuse să-i ardă degetele şi rupse un trandafir din tufa de lângă ghizdul fântânii. Deschise portiţa şi ieşi în drum.
„Iar au trecut cu tractorul ai lui Mitică” îşi spuse bătrânul în timp ce păşi pe podul tot mai şubred de peste matca sufocată de sălcii şi de frunze uscate. Apa nu era prea mare. În perioadele mai puţin ploioase ale anului se putea trece păşind voiniceşte peste firicelul subţire şi leneş din care sorbeau, cu nesaţ, gâştele. În ultimul timp pentru el ploua mereu...
Aproape de capătul din partea de răsărit a satului făcu la dreapta pe uliţa ce lua dealul pieptiş. De acum se oprea mai des să-şi tragă sufletul în timp ce privea crengile nucilor care lăsau cerul să treacă printre frunzele tot mai rare.
În culme se opri iar şi aruncă o privire spre satul lăsat în urmă din care mai zărea doar acoperişurile caselor şi turla bisericii... şi pomii, de la cei arşi de focul toamnei până la cei care nu s-au lăsat, parcă, atinşi de anotimp. „Ca şi oamenii... unii puternici, alţii mai firavi... fiecare cu sămânţa lui...” gândi bătrânul. Apoi se întoarse spre gardul de lemn, îşi făcu o cruce adâncă în faţa troiţei, împinse poarta grea şi intră.
Când păşi pe alee simţi junghiul în piept, mai ascuţit parcă, şi se sprijini de cireşul care străjuia intrarea. Respiră adânc şi îşi continuă drumul.
Coti la stânga, trecu de măceşul încărcat de fructe roşietice şi se opri lângă crucea mare de piatră. Îi zâmbi femeii din fotografia veche, aşeză trandafirul pe mormânt şi îşi lipi obrazul de piatra albă a crucii.
-Am venit, Maria.
Nu mai făcea demult risipă de cuvinte dar de data aceasta trebuia să-i spună. Că n-a venit ieri, de ziua morţilor, că a întârziat cu lemnele în pădure... că Bălţata n-a vrut să mai tragă la jug şi o înţelege, că e bătrână şi tot mai neputincioasă... că va face o prelată pentru lemne să nu le mai ude ploile ca astă-iarnă, că tare greu se mai aprind apoi şi nici căldură nu mai dau... şi că junghiul acela din piept nu-l prea lasă în ultimul timp... dar mai vede el... săptămâna viitoare, după ce termină cu lemnele, poate ajunge şi la doctor...
După ce îşi descărcă sufletul o lăsă pe Maria să-i vorbească despre îngeri iar el scoase din buzunar candela cumpărată cu o seară înainte de la magazinul din centrul satului. O aprinse şi se aşeză în genunchi, cu palmele împreunate a rugăciune...
Un spasm scurt îi scutură trupul apoi capul îi căzu în piept...
Din apropiere se înălţă o pasăre... sau un înger...

Despărţirea

interzis să vorbim despre aripi

Prolog
Toţi avem aripi...
Unii avem aripi mari desenând deasupra zboruri îndrăzneţe şi înalte...
Alţii avem aripi mici încercând zboruri terminate în genunchi... dar o luăm mereu de la capăt... şi, uneori, reuşim...
Şi mai sunt cei care au aripi mari şi refuză zborul...
*
Privea pe geam cum norii îşi târau burţile umflate peste acoperişul casei vecinilor. Se spărgeau de horn şi treceau, greoi, mai departe. Ajunşi deasupra caisului udară cu stropi mari şi reci cerul şi pământul... She urmări drumul unei picături căzută pe geam. Surprins – parcă – de impact, stropul de ploaie se opri o clipă pe suprafaţa rece, apoi îşi continuă drumul alunecând pe sticlă într-o curgere neuniformă, lăsând în urmă frânturi din el... până n-a mai fost nimic...
O amintire...
Îi veni în minte lacul: asaltat de stropii norilor răniţi de crengile desfrunzite era, probabil, lipsit de încremenirea măreaţă a celui care ştie că va fi mereu acolo... Şi-l imagină apăsat de povara ploilor încercâd, neputincios, să se apere... Nu-l putea lăsa singur...
Când păşi pe aleea de lângă lac cerul se opri din plâns. Doar vântul mai scutura ploaia agăţată în pomi iar pământul îşi chema frunzele acasă. Ele sărutau cerul pentru ultima dată desenând o plecăciune stângace, de dureroasă neputinţă... aşa cum făcuse – demult – fetiţa pe care şi-o tot amintea, plângând de mila păpuşii bolnave pe care o ducea la medic: „Păpuşica mea-i bolnavă/ palidă şi foarte slabă,/ nu mănâncă, nu-i e foame/ toată ziua doarme, doarme...”. Când părăsise scena ştiuse că aplauzele erau doar pentru încurajare... Că nu ar fi trebuit să plângă... Dar aşa era ea: mereu lua prea în serios rolul pe care viaţa o punea să îl joace... nu putea altfel...Tot ce putea era să îşi strige tăcerile... fiind, de fiecare dată, mai aproape cu o singurătate de pământul care îşi chema acasă frunzele bătrâne şi bolnave...Acum părea o cariatidă care susţine cerul ce devenea de la o zi la alta tot mai apăsător. Privea suprafaţa apei tremurată de vânt... De undeva simţea un miros de zambile...
Totuşi, era octombrie...
Îşi aminti duminica aceea de început de septembrie în care fuseseră împreună aici. He se aşezase pe un smoc de iarbă încă verde de pe marginea lacului şi studia pomii din spatele ei. Apoi privirea i se oprise pe She, pe picioarele ei desculţe, pe pielea măslinie, aşa cum o avea mereu la sfârşit de vară. Îşi amintise de poveştile greceşti în care spirite feminine îşi aveau sălaşul în copaci...
-Mă priveşti ciudat...
-Mă gândeam la avataruri, She...
-Avataruri? Dar tu nu crezi în reîncarnări, He... Ai râs de mine când ţi-am spus că în altă viaţă te voi putea iubi mai mult, că voi umple toate tăcerile rămase în urmă, între noi...
-Ar trebui să mă iubeşti mai mult acum... ca să fiu sigur. Îi zâmbise.
She se aşezase lângă el, lăsându-i iniţiativa unei atingeri pe care şi-o dorea foarte mult. He nu se clintise...
-Am citit undeva că lumea a fost creată din iubire...
-Din iubire, She?
-Da, din iubire... că totul era o luptă între elemente şi a intervenit, din afară, Iubirea... apoi totul a prins formă şi s-a armonizat. E frumoasă teoria, deşi... iubirea ar trebui să existe în noi... nu să ne fie suflată din exterior...
-Empedocle. Iubirea şi Ura. Un proces continuu de unire şi disperare din care a luat naştere tot ceea ce compune universul.
-Uneori străluceşti, He! Parcă ai fi înconjurat de o armată de licurici!
-Doar când priveşti în sus îmi poţi vedea strălucirea, She... altfel e ca şi cum ai căuta în adâncuri ceva ce nu poţi găsi decât în înalt...
-Aşa cum sunt stelele?
-Aşa cum sunt stelele...
Atunci intervenise toamna în povestea lor. She văzuse o frunză de platan lunecând pe suprafaţa apei. Păstra în ea culorile verii... doar marginile îşi pierduseră culoarea şi se curbaseră în sus, protejând parcă suprafaţa frunzei. „Numai bună de corabie pentru Degeţica!” gândise ea. „Să sperăm că Broscu nu e pe-aproape iar Flu va veni curând să o salveze”. Deşi mai erau prea puţini fluturi în acel început de toamnă... Fluturi... aripi... zboruri... Cum să-l privească zburând dacă refuza să-şi deschidă aripile?
-Hai să vorbim despre aripi!
-Despre aripi, She?
-Daaaa... despre aripi...
-Adică... din nou despre îngeri moi şi pufoşi... sau despre vrăbiile care stau înşirate pe gardul din spatele grădinii asemeni bilelor de pe socotitoarea din copilărie? Îţi aminteşti cum îmi explicai tainele adunării şi scăderii, pe când mie îmi stătea gândul doar la terenul de fotbal proaspăt trasat cu var? Te supărai mereu când...
-Despre aripile tale, He...
He rămăsese neclintit, întins pe iarba de lângă lac.
-Dar eu nu sunt înger...
-E drept că, uneori, eşti departe de ceea ce aş numi eu înger! zâmbise She în timp ce privea nunta unor furnici pe poteca îngustă.
Din castan căzuse o frunză pistruiată, întrerupând şirul ordonat al furnicilor. She ridicase frunza şi privise castanul încărcat de toamnă.
-Ultima dată când m-ai îmbrăţişat m-ai zgâriat cu ele, He...
-...?
-Aripile... dacă nu le foloseşti pentru zbor te-ar putea răni... pe tine şi pe cei din jur... Desfă-ţi aripile şi zboară, He! Atunci aş privi în sus şi ţi-aş putea vedea strălucirea...
-Nu ai dreptul să îmi judeci zborul, She! Nimeni nu are acest drept!
Şi se pierduse printre castani, hotărât să-şi deschidă aripile doar atunci când va simţi chemarea înălţimilor.
She rămăsese culcată în iarbă, căutând prin sertarele cu amintiri. Crezuse până atunci că mai erau multe poveşti care aşteptau să fie inventate... dar toamna fără fluturi se aşezase între ei, furându-le apropierile pe care zborul le-ar fi putut întrupa...

Epilog
De atunci doar tăcere... Fără zboruri şi fără înălţimi...
Totuşi mai avea lacul... şi castanii... şi nunta furnicilor... Şi toate aceste lucruri pe care le lua „prea în serios” şi de care îşi va aminti peste ani aşa cum îşi aminteşte acum de fetiţa care plânsese de mila păpuşii ce trebuia dusă la medic.
Şi mai învăţase în ultimul timp că tăcerile sunt cuvinte nerostite care deseori spun mai mult decât orice rostire... şi dor mai mult...

Raftul cu jucării

întoarcerea

Din boxele supermarketului curge o melodie caldă. În faţa raftului de pâine mă opresc, atentă la acorduri. Parcă-mi amintesc de...
-Imediat aducem pâinea. O scoatem din cuptor în câteva minute.
Tresar. Femeia îmbrăcată în alb mă priveşte ciudat o clipă, apoi se întoarce la ale ei.
Hotărăsc să mă plimb prin magazin până când pâinea va fi gata. Paşii mă poartă spre raionul „menaj” la raftul cu jucării. Animăluţe de pluş, de la elefănţei ciudat coloraţi până la şoricei mai mari decât urşii, mă îndeamnă să-i ating, printr-o etichetă roşie lipită pe lăbuţă. Elefănţica în rochiţă roz îmi zâmbeşte prea frumos, aşa că... O altă muzică inundă zona din jur... Elefănţica începe să danseze pe melodia ce-i pulsa din interior...Fetiţa face ochii mari şi zâmbeşte. Apoi întinde mâna către toate lăbuţele care aşteaptă... Ea se face mică, mică, aşa cum se făcuse pe scenă când, după ce dansase atât de frumos, nu mai găsise fanta din cortină pentru a intra în culise alături de colegi... ce lungi fuseseră acele secunde în care, după aplauzele primite, sala izbucnise în râs văzând stângăcia ei! În culise râdeau toţi, în frunte cu doamna educatoare... iar ea întindea mâna zadarnic!
Şi acum era mică, mică... doar că animăluţele care cântau şi dansau în jurul ei râdeau altfel decât oamenii... erau fericite... oamenii nu prea ştiu ce să facă atunci când văd o mână întinsă...
-Cineva de la „menaj” să se prezinte pe raion!
Vocea din difuzor mă face să tresar. Pe raft, jucăriile răsturnate îşi mişcă agonic părţi de trup iar dintre câlţii lor se aud acorduri ciudate...
-Pot să vă ajut cu ceva? Băiatul mă priveşte întrebător. Are pe tricou o bulină galbenă sub zâmbetul căreia scrie: „vă ajut cu plăcere”.
-Daaaa... fetiţa... era aici...
-Nu vă faceţi griji, anunţăm imediat prin...
-Adică nuuuu... nu chiar aici... demult...
Mă îndepărtez sub privirile nedumerite ale băiatului „vă-ajut-cu-plăcere”.
Ajunsă la casă îmi aminesc că nu am luat pâine. Mă întorc spre raftul care de data aceasta era încărcat cu pungi maronii, pântecoase. Întind mâna spre una din ele dar... pâinea era veche şi tare. Caut din priviri femeia îmbrăcată în alb. Nimeni. Dincolo de raft, înşirate de-a lungul peretelui, cuptoarele păreau nişte guri imense, goale şi reci. Renunţ.
În drum spre ieşire arunc o privire raionului de menaj. Pe raft stau aranjate caiete având diferite dimensiuni. Privesc în jur. Nici urmă de animăluţe de pluş. Băiatul „vă-ajut-cu-plăcere” tocmai iese pe uşa din spate ducând un sac negru, de plastic.
-Stai! îi zic prinzându-l cu putere de mână.Se întoarce spre mine neînţelegând ce i se întâmplă.
-Iartă-mă... te-aş întreba... adică... Ce ai în sac?
-Doar lucruri nefolositoare, răspunse nedumerit.
-Dar... Privesc raftul şi, printre caiete, zăresc păpuşa: are părul blond şi încâlcit, ochii puţin prea mari, parcă, iar pe rochiţă se văd câteva pete mai vechi şi... are o mânuţă ruptă? mă întreb, întinzându-mă spre ea.
Aud plânsul fetiţei şi mă opresc.
-Unde ai lăsat-o? întreabă femeia care pare a fi bunică.
-Nu ştiu... aici... răspunde fetiţa printre suspine.
Ochii mei îi întâlnesc pe cei înlăcrimaţi ai copilului şi apoi, deodată, două perechi de ochi privesc păpuşa din raft.
-Uite, bunico, am găsit-o! Aici am uitat-o!
Acum şi bunica priveşte păpuşa uitată, parcă, de timp.
„Vă-ajut-cu-plăcere” mă priveşte scurt:
-V-aţi găsit fetiţa!
Apoi îmi întoarce spatele preocupat să arunce la gunoi ceea ce devenise inutil.
Ies din magazin trecând pe lângă oamenii care stau la rând.
-Nu poţi ieşi pe acolo. Auzi? Trebuie să te întorci... Întoarce-te!
„Trebuie să te întorci... Întoarce-te!” În aglomeraţia străzii soarele blând şi frunzele purtate de vânt îmi amintesc că vine toamna. „Trebuie să te întorci... Întoarce-te!”
Ajunsă acasă urc în pod. Locul tainic unde mă ascund de mine, cea de acum, şi mă regăsesc pe mine, cea adevărată... Nici urmă de praf sau de păienjeniş... Poate puţin prea întunecat, doar...
În pătuţul cu gratii păpuşa cu mânuţa ruptă... alături dumnezeul meu... iar împrejur visurile mele, toate...
Când aude uşa păpuşa îşi deschide ochii mari - prea mari, parcă - sperând că a venit, din nou, timpul pentru joacă... iar eu îi explic că mai are puţin de aşteptat... doar puţin... Dumnezeul meu îmi îngăduie, răbdător, să culc păpuşa în timp ce el priveşte cerul prin ţigla spartă pe unde, în copilărie, pândeam sosirea anotimpurilor.
-A mai trecut un anotimp... îi spun apropiindu-mă de el.
-A mai trecut un anotimp... îmi răspunde ca un ecou şi privirea lui de cer mă pătrunde. Şi îmi citeşte sufletul ca pe-o carte deschisă... foaie cu foaie... uneori i se luminează faţa a zâmbet... alteori îşi ridică o sprânceană a încruntare... Iar eu mă fac că nu-i văd lacrima din colţul privirii...
Îl las să-şi facă treaba lui de dumnezeu şi privesc prin spărtura acoperişului... Se schimbă anotimpurile...
Trebuia să mă întorc...