Scaunul din lemn sculptat

(sau visul meu din primăvară...)

Se făcea că eram în biserica din satul bunicilor... Îngenuncheată în faţa altarului, mă rugam. Nu ştiu ce îi ceream lui Dumnezeu, dar ştiu sigur că era ceva despre iubire. Orice altceva i-ai cere, Dumnezeu s-ar putea să se supere. Când îi ceri iubire nu se supără niciodată...

În dreapta mea era scaunul acela din lemn sculptat, despre care îmi amintesc doar că în copilărie eram convinsă că e pregătit pentru împăraţii din poveştile pe care mi le spunea bunica. Dacă Verde-Împărat se gândea, de pildă, să treacă şi prin sătucul bunicilor în drumurile lui făcute pentru binele împărăţiei, scaunul era pregătit ca el să se aşeze spre odihnă şi rugăciune...

Când mi-am ridicat privirea spre scaun, te-am văzut... Ştiam că erai tu: părul îţi era doar cuvinte, mai lungi sau mai scurte, mai mult sau mai puţin înţelese de mine, dar... cuvinte; fruntea toată doar mirare iar ochii erau fântâni adânci în care licăreau stele; doar gura cu buzele tremurânde îţi era de pământean... şi ştiam (aşa cum poţi să ştii întotdeauna în vise) că îţi tremura de dor... de dorul nu ştiu cui... M-am ridicat şi mi-am întins mâinile, să te pot cuprinde.

- Plânsul ţi-a săpat riduri pe faţă şi ai îmbătrânit! mi-ai spus. Uită-te la tine!

M-am privit: îmi picura albastru din ochi şi eram toată doar albastru... parcă trăsesem cerul peste mine. Nu doream să vezi că-mi tremurau picioarele şi am îngenunchiat din nou, a rugăciune, în balta albastră de la picioarele tale.

Când mi-am ridicat privirea nu te-am mai zărit... pe scaunul din lemn sculptat era doar cartea... am luat-o şi ţi-am văzut cuvintele... de aceea am ştiut că erai tu. Numele nu puteam să ţi-l desluşesc... îl acoperisem de albastru...

Se făcea că m-am trezit. În corcoduşul de sub geam cânta o pasăre. Am privit, printre crengi, turla bisericii... trebuia să merg încă o dată. Când am ajuns, l-am întrebat pe preot:

-Pentru cine e scaunul acesta?

-Pentru Împărat! mi-a răspuns.

-A fost vreodată?

-Curios că mă întrebi acum. L-am visat azi-noapte. Spunea că va veni... cândva. Îl aştept.

„Voi aştepta şi eu” mi-am spus plină de speranţă... doar visasem şi eu că vei veni...

Când m-am trezit, am văzut corcoduşul. Şi printre crengile încărcate de flori, turla bisericii. Am ştiut că azi, înainte de a pleca, voi intra în biserică să-l întreb pe preot despre scaunul din lemn sculptat. Să-i mângâi formele rotunjite... şi să ascult ce-mi vor şopti... sunt sigură că – de data aceasta – voi înţelege... Şi trebuia să mai aflu din ce lemn era scaunul. Am învăţat în ultima vreme că unele lemne sunt mai statornice, altele mai schimbătoare... trebuia să ştiu...

Gara mea

(sau trenul tău)

Mi se întâmplă mereu... Mă trezesc puţin înaintea zorilor - ca şi cum aş fi foarte preocupată de întâlnirea cu primele cioburi de lumină - şi nu ştiu dacă e vis sau aducere-aminte. Jucam şotronul pe dalele sparte ale peronului şi eram foarte atentă la toate trenurile care soseau. Nu ştiam care din ele te va aduce dar ştiam că asta urma să se întâmple. De câte ori sosea câte unul mă strecuram printre furnicarul de lume având grijă să nu mă rănesc de gardul de lemn de lângă calea ferată. Erau nişte lemne ciudate în acel gard, parcă însufleţite, dar pe ale căror frumoase rotunjimi crescuseră mulţi, foarte mulţi spini, ca şi cum erau obligate să-şi apere frumuseţea de atacurile celor din jur... trebuia să fiu mereu atentă să nu mă rănesc. Era evident că te voi recunoaşte, aşa se întâmplă întotdeauna când ţi se împlineşte un vis, ştii precis că aşa l-ai visat. După ce treceam de lemnele însufleţite aruncam o privire de-a lungul şinelor cum faci când, deşi plouă şi ştii că deasupra ta sunt numai nori, priveşti cerul căutând un colţ de albastru. Nu întârziam prea mult uitându-mă la cei sosiţi. Îmi era suficientă o privire şi mă întorceam la şotronul meu. Când l-am auzit i-am privit farurile şi mi-am amintit de seara din copilărie în care am plâns pentru că sora mea îmi spusese că am ochii prea mari şi prea rotunzi aşa cum sunt farurile şi că-i este frică de mine când e noapte... Nici acum nu era tocmai zi şi parcă şi mie mi se facuse puţin frică. Poate nu trebuia să mă supăr atunci, în copilărie, i-o fi fost frică, ştiu şi eu? M-am îndreptat spre şinele ce-şi începuseră tremurul de atâta greutate. Când a trecut prin faţa mea sunt sigură că te-am zărit: trup puternic, braţe de crengi şi privire de frunze... Erai tu! Trenul şi-a văzut de drum iar eu am încercat să alerg puţin după el dar nu am putut ţine pasul. Mi-am căutat batista... de când cu şerveţelele astea de hârtie nu mai ai nici ce să fluturi în semn de rămas-bun... Aş fi putut să-mi flutur aripile - trenul se îndepărtase şi n-ai fi băgat de seamă că sunt înger - dar eu nu mai aveam aripi de ceva vreme (banal, ştiu, dar când ţi se întâmplă ţie, acest banal devine de-a dreptul tragic!). Trecusei spre lumile tale, spre regăsirile pe care le aşteptai spre a te împlini. De ce mă simţeam pustiită? Mergând de-a lungul şinelor am văzut sângele. Parcă fusesem atentă la spini... mângâiasem rotunjimile lemnelor, e adevărat... aveau forme ciudate care încercau să-mi spună ceva, dar când mă rănisem? Urma să mă întorc. Lumina zilei trebuia să mă găsească la locul meu, pregătită pentru un alt început care avea să dureze până la ivirea zorilor din altă zi... Mă tot întreb: dacă te-ai fi oprit, fie şi doar pentru o clipă, m-ai fi îmbrăţişat? Tânjesc de ceva vreme după îmbrăţişarea ta... Sau asta nu trebuia să spun? Mereu mă încurc între cuvinte şi tăceri...

Despre mine

(un fel de început întârziat al poveştii...)

Cred că e vremea să vă povestesc despre mine... Iar în timpul acesta, neavând altceva mai bun de făcut, eu am să încerc să mă regăsesc... poate de data aceasta am să dau de mine...
Trebuie să ştiţi că în orăşelul de munte în care m-am născut, anotimpurile erau punctuale şi previzibile. În acel timp şi spaţiu nu te putea surprinde aproape nimic, timpul îşi vedea de trecerea lui ignorându-ne pe noi, oamenii... sau poate nu... Dar ştiam întotdeauna ziua când înflorea liliacul din grădină sau cea în care voi mânca primele fructe (coapte doar pe jumătate) din cireşul din faţa casei; iar prima zi de şcoală îmi oferea mereu prima pungă cu castane coapte în timp ce vacanţele de iarnă aduceau întotdeauna cu ele zăpezi care, de la înălţimea mea, păreau întinse până la cer... Despre aceste vremuri aş putea să vă povestesc foarte mult. Deşi a trecut timpul, întâmplările de atunci îmi sunt la fel de prezente ca şi poveştile... doar că acestea sunt poveştile mele... Nu am să vă plictisesc însă, mai ales că am prostul obicei să mă pierd în tot felul de amănunte, să deschid o grămadă de paranteze...
Dar am să vă spun despre seara aceea. Era în a doua jumătate a lunii mai din anul în care împlinisem şapte ani... În copilăria mea, luna mai era luna cărăbuşilor. Nu am înţeles niciodată unde stăteau ascunşi până atunci şi nici unde plecau după aceea... dar în luna mai, cărăbuşii îmi umpleau copilăria. Se roteau bezmetici în jurul neoanelor agăţate pe stâlpii de beton de care îşi izbeau trupurile îmbrăcate în armuri ciocolatii. Sarcina noastră era, deci, simplă: îi culegeam de pe dalele străzii, biete trofee nevinovate care sfârşeau deseori zbrobite sub tălpile unui băieţel sau, rămase fără aripi - asemeni îngerilor defecţi – îşi încheiau scurta lor trecere prin primăvară în pliscul vreunei păsări preocupată de propria existenţă. Eu le dădem întotdeauna drumul după numărare... alegeam, pentru ei, viaţa...
În seara aceea am refuzat să-i mai prind. Urmăream cu vădită superioritate zbaterile partenerilor mei de joacă în timp ce mă concentram la mirosul florilor din grădină. La numărare, am fost ultima... şi după regula jocului trebuia să „ţin” la v-aţi-ascunselea... După ce s-au ascuns toţi nu am mai respectat regulile jocului şi, în loc să-i caut, m-am ascuns şi eu... atâta doar că pe mine nu m-a mai căutat nimeni...
Îmi amintesc că era târziu şi plecaseră toţi iar eu stăteam sub neonul agăţat de stâlp, cărăbuşii se roteau în jur izbindu-se de mine, lovindu-mi trupul chircit de frig şi frică... Am văzut o fereastră luminată şi m-am gândit că trebuie să fie casa mea... aşa că am plecat fară să mă mai caut, m-am lăsat acolo, singură...
De atunci tot încerc să mă găsesc... poate, cândva... cine ştie...
Semnalmente: părul de culoarea lemnului, cuminţit cât de cât în două codiţe împletite, o rochiţa roşie cu buline albe iar în picioarele goale, o pereche de săndăluţe prăfuite, nu mai ştiu ce culoare...
Dacă mă întâlniţi...
A, era să uit: ochii! În loc de ochi aveam două lacrimi mari în care se reflectau castanele coapte, indiferent de anotimp...