gânduri din camera cu vedere spre toamnă

vara
se înalță zmeie de hârtie și se construiesc castele de o zi
valurile spală inimile desenate pe nisip
în care
iubiri de-o noapte dorm ghemuite
cu visele adunate în căușul palmelor
strânse
strâns
să nu depășească linia albă a zorilor

lucrurile trainice se fac înspre toamnă

când puii au învățat deja zborul și
ploile udă rădăcinile stoarse de efortul rodirii

din lemnul pomului sub care ne-am trăit vara
ne cioplim îngerii
care ne vor însoți
cât e iarna de lungă


urmeazã ultima stație
nu noi
nu încã
nu acum

și coborâm în întunericul acela
fără - cel puțin - să înțelegem
Încotro?

Înspre toamnă

anii s-au scurs
inconştienţi de tinereţea lor
asemeni cailor sălbatici care freamătă pământul sub copite
inconştienţi de perfecţiunea trupurilor puternice

am fost - pe rând -
stânci împietrite la hotarul dintre lumile noastre
aripi ce-și caută un căuș de suflet spre a se odihni
strigăte către cer
și tăcere către adâncuri

zâmbete și mirări
am fost

suntem lumină din iubirile de atunci
și întuneric din nopțile cu felinare stinse

dar acum știm să iubim mai frumos
mai adevărat

mai statornic

în plus

nopțile cresc
și avem mai mult timp pentru vise

”căci şi visele sunt pe măsura oamenilor”

(citatul aparține scriitorului Vasile Voiculescu în ”Căprioara din vis”)

Primăvară cu cireși fără îngeri

Virusul acesta a pus o virgulă între noi și viață.
Necesară, spun unii, pentru ca - după ce respirăm adânc, așa cum am învățat în școala primară că se face la virgule, - să ne continuăm viața de unde am rămas. Cei rămași.
Greșită, spun alții, pentru că viața înseamnă ”a trăi” și - așa cum am învățat tot în școala primară, - nu putem pune virgulă între subiect și predicat.
Unii îl mai au pe Dumnezeu sălășluit în ei, din vechime. Îi mai aștern pătuțul Pruncului Isus, când se naște și Îi mai șterg fruntea, când agonizează pe cruce. Nu sunt singuri nici în singurătate.
Altora le-a rămas doar un loc gol, înlăuntru, și încearcă să îl umple cu crâmpeie de lumini: un soare, o stea, un licurici. Ceva colorat care să umple golul de întuneric.
Oricum, dacă l-ai ales pe El, trebuie să-l ascunzi bine între coaste și să pășești atent. Zâmbetele - dacă sunt - stau ascunse dincolo de măștile acestea devenite obligatorii și nu-ți mai cunoști nici prietenii, nici dușmanii.
Totuși, oricât de diferită lumina din noi, umbrele noastre sunt la fel. Și ele se aștern peste același pământ, se apropie, se suprapun, se despart căutând uși neaflate încă: să intrăm - unii, ori să ieșim - alții. Să putem respira.
Cum se face la virgule.

de înviere. şotron

credinţa se născuse într-un vis
şi mai purta, de-aceea, somn pe gene
lăsase geamul visului deschis
ca îngerii s-o vadă şi s-o cheme

în raiul lor de dincolo de nori
la un şotron imaginat prin stele.
se pogorau, din curcubeu, culori
trăgând şi carul mare după ele

şi se făcea că îngeri de lumini
purtau pe umeri triste linişti mute
şi răstigniţi pe crucile de vini
spălau păcate grele. când tăcute,

înalte zboruri plânse de durere
vegheau din cer o nouă înviere.