iarna asta va ninge cu zăpezile noastre

tatălui meu

va cădea prima zăpadă peste tine
peste regina-nopţii ce-ţi creşte pe piept
ca şi cum i-ai ţine în palme rădăcinile

mă gândesc că e bine că ţi-am lăsat căciula brumărie pe cap
şi ţi-am pus costumul cel gros
mereu îţi era frig te lipeai de sobă şi zâmbeai
îţi plăcea căldura ce-ţi intra în trup ca o moarte

afară ningea
eu vibram de bucuria săniuţei care nu mai avea răbdare
tu te înălţai până în tavan şi puneai steaua în vârful bradului
îmi lăsam capul pe spate şi ronţăiam bomboane
aşa îmi amintesc eu Crăciunul

ningea mereu în iernile noastre
aşezam fulgii în poze zimţate să-i avem mai târziu
cum punea mama borcanele cu dulceaţă sus pe dulap
mai sunt zile spunea tu râdeai
mie îmi creşteau pe ascuns mustăţi dulci şi roşii

iarna asta va ninge cu zăpezile noastre
când voi deschide albumul
îmi vei zâmbi cu gropiţe ca şi cum m-aş privi în oglindă
apoi vei aşeza steaua sus mult mai sus
îmi voi lăsa capul pe spate şi voi ronţăi bomboane cu ochii pe cer
în primul meu Crăciun de orfan

Toamnă fără tine

nu te îngrijora – ţi-am spus – toamna asta e doar o pastişă
ne-au rămas multe frunze
chiar dacă galbene (oricum nu mai e timp de nuanţe)
în insectar fluturii mai dau din aripi
visând zboruri neterminate
iar petalele trandafirilor noştri sunt cuminecături
care ne apropie de cer

plec – mi-ai răspuns – paşii tăi îmi lasă urme peste lume
stelele mele strălucesc în fântâni nu în cer
din luminile lor nu rămân decât umbrele reci
când te-aşterni peste mine

am rămas închisă în toamna asta
ca o icoană într-un schit părăsit
şi dacă Dumnezeu nu a plâns niciodată
de unde să ştie cum să-mi şteargă lacrimile?

scrisoare de ziua ta

ciornă

mă cunoşti sunt eu cea care în urmă cu mult timp purtam cu mândrie cravata de pionier o primisem cu un an mai târziu decât sora mea şi refuzasem să înţeleg că vârsta era de vină mai ales că eu luasem premiul II iar ea III o meritam deci mai mult ca ea asta era evident pentru mine de aceea plânsesem
când am primit-o am ştiut că şi tu mă iubeşti aşa îmi explic tremurul ce-l aveam în glas când am depus jurământul cu mâna pe tricolor de emoţie uitasem că trebuie să-mi spun numele şi mi l-am rostit abia la sfârşit când toţi ceilalţi tăceau şi m-au privit cu uimire apoi au izbucnit în râs sunt convinsă că nu m-ai uitat
ce norocoasă mă simţeam când doamna trifu ne povestea la ora de română despre marii noştri scriitori sau când citeam cărţile în care aceştia vorbeau despre tine pe atunci credeam că doar aici la răspântia unde te-a aşezat destinul „sare din pământ norocul”
sufeream când lecţiile de istorie ale domnului conta îţi mai decupau o bucată din trup şi îmi îndreptam la gât cravata roşie cu tricolor care se strâmbase în timpul pauzei îmi spuneam că trebuie să stea drept sângele eroilor tivit cu grâne şi cu cer doar atât puteam face pentru ei era ca o reculegere
într-a V-a m-a uimit frumuseţea turnului eiffel desenat pe coperta cărţii de franceză apoi i-am aflat şi pe balzac pe shakespeare şi pe goethe şi aşa am început să visez şi la alte geografii decât a ta
au trecut anii şi visurile mi s-au împlinit la început m-am simţit ca un copil care intră pentru prima dată într-o cofetărie şi află că mai există şi alte prăjituri în afara cornuleţelor bunicii mă ademenea un miraj de forme şi culori iar gustul nu putea fi decât grozav îmi spuneam
poate m-am mai rătăcit uneori printre rafturi colorate poate m-am mai revoltat alteori că bunica frământa mereu aceleaşi aluaturi şi umbla tot în opinci
dar acum ştiu că locul meu e aici şi chiar dacă nu voi spune că „dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic” voi spune totuşi că tu eşti locul acela minunat de care am nevoie acel loc „care nu e nici rău nici bun, căci există deasupra greşelilor şi-l iubim fără obiecţii”
vezi acum te iubesc din nou necondiţionat cum te iubeam atunci când purtam cravata roşie la gât doar că dragostea mea de azi e mai profundă pentru că acum ştiu
ţi-am scris această scrisoare pentru că e ziua ta
La mulţi ani, România!
*
Citatele aparţin, în ordinea aşezării lor în text, autorilor Tudor Arghezi, Petre Ţuţea şi Octavian Paler

Gânduri

pentru mineri

M-am născut în Vale.
Printre lucrurile care mi-au desenat începutul de viaţă s-au numărat munţii care se înălţau din spatele grădinii, Jiul care ducea în apele sale o parte din negrul cărbunelui, şcoala cu oglinda mare, din hol, deasupra căreia tronau cuvintele: „Elev, controlează-ţi ţinuta!” şi... înmormântările. Dureroasele înmormântări de... părţi din trupuri de mineri.

Despre mineriade şi despre cei care sunt vinovaţi de producerea lor voi lăsa istoria să vorbească. Nu-mi rămâne decât să sper că o va face corect.

Eu ştiu doar ceea ce am văzut.
Acolo, în Vale, soarele răsărea şi apunea altfel. O geografie a locului pe care o pot înţelege doar cei care ştiu că „noroc bun!” înseamnă speranţă pentru încă un petec de viaţă. Ziua se împărţea în „şuturi” îmbrăcate în şube gri şi târâte în cizme grele, de cauciuc. Pentru cei care ieşeau din şut începea o nouă zi. Pentru cei care intrau cerul se însera, înnegrindu-se.
De altfel, în Vale, totul se înnegrea...
Şi oamenii de zăpadă făcuţi de noi, copiii.
Şi oamenii adevăraţi întorşi din burta pământului.
Îi deosebeam după suflete.

Copiii de mineri erau altfel decât noi, ceilalţi copii.
Aveau, de multe ori, ceva în plus: o bicicletă, o săniuţă, o ciocolată. Şi, de cele mai multe ori, ceva în minus: un tată, un frate, un unchi. Iar sărutul părintesc pe care-l purtau pe tâmple era mai fierbinte... pentru că putea fi, oricând, ultimul.
Îmi voi aminti mereu de şotroanele din mijlocul străzii, întrerupte de câte un cortegiu funerar. Şi dacă trupul acela pământiu din sicriu era întreg, se chema că aveam de-a face cu o înmormântare... fericită.
Mulţi mineri rămâneau doar simple nume pe o listă lungă şi tristă. Familiile lor aprindeau candele la capul sicrielor goale sau în care odihnea doar o parte din trupul celui drag...

Vorbesc la trecut despre Vale aşa cum vorbesc despre copilăria mea.
Am plecat demult de acolo. Uneori mai trec munţii şi mă întorc în această Vale a Plângerii. Şi inima mi se strânge când mă întâmpină acelaşi negru aşternut peste case, peste pomi, peste străzi... ca o moarte... O moarte care, din când în când, îşi întinde mâna să mai apuce încă o viaţă...
Îi este atât de uşor să o facă!
*
Las aici „Imnul minerilor” cântat de Tatiana Stepa, o prietenă din copilărie. Am împărţit cu ea şi potecile munţilor, şi tăcerea pietrelor de pe malul Jiului, şi şotroanele întrerupte de prea multe cortegii funerare. Tatiana este ea însăşi o fiică a minei.

Mâine voi atinge stelele

Duna ţopăia pe lângă băiat pe cele trei labe. Pieptul lăsat – semn al maternităţii – îi sălta ciudat dând impresia că se va desprinde, la următorul salt, de trupul căţelei.
Când băiatul se opri pe marginea drumului Duna încetă să mai ţopăie. Îşi lăsă capul într-o parte şi îl privi cu ochii săi mari şi curioşi. Apoi îl urmări cu interes şi nelinişte cum se caţără în pom şi cum saltă de pe o creangă pe alta, până când scoase briceagul din buzunar şi începu să taie lemnul. Atunci Duna se culcă pe burtă măturând ţărâna drumului cu blana aurie, îşi lăsă capul pe laba din faţă, scoase un sunet asemănător unui oftat de uşurare şi păru că devine absentă la tot ce o înconjoară. Doar urechile ciulite arătau că urmărea fiecare zgomot care venea de sus. Erau prieteni.

Se împrieteniseră în urmă cu vreo trei ani, în primăvară. În ziua aceea Relu îi ceruse briceagul cu plăsele în formă de peşti iar Constantin se împotrivise. Relu îi propusese un schimb cu un cuţit care, zicea el, taie la fel de bine ca şi briceagul lui. Şi ca să-i demonstreze, îl înfipsese într-un ghemotoc auriu pe care îl ridicase dintre sălciile înverzite. Constantin auzise mai întâi schelălăitul lung şi subţire, apoi văzuse picăturile de sânge pe iarba crudă. Era căţelul ce se pripăşise în tufişurile de la marginea de jos a oraşului unde Jiul ieşea deseori din matcă, revărsându-se peste luncă. Nu avea mai mult de două luni iar copiii îl descoperiseră în timp ce băteau mingea pe maidan. Unii îl loveau ori îl chinuiau încercând să-l înveţe să-şi ţină echilibrul pe mingea în mişcare, aşa cum văzuseră anul trecut, când venise circul în oraşul lor... alţii, mai milostivi, îi întindeau o bucăţică din cornul pe care şi-l cumpărau de la brutăria din capătul străzii. „Ei, şi? Nu e câinele meu!” strigase Constantin, ascunzându-şi momentul de slăbiciune care l-ar fi transformat în ţinta ironiilor celorlalţi. Şi încercase să nu se simtă vinovat de nenorocirea căţelului.
Dar în noaptea aceea nu putuse dormi. Pândise clipa în care lumina dezvelise florile corcoduşului de sub fereastră şi se strecurase afară. Nu se oprise până la marginea oraşului.
La început îl ascunsese între lemnele din spatele casei, unde îi făcuse culcuş. Curând, căţelul începuse explorarea teritoriului şi Constantin fusese nevoit să ceară permisiunea bunicilor pentru noul locatar al curţii. Aşa începuse prietenia lor.
Lăbuţa dreaptă din faţă nu-i mai crescuse... Rămăsese un ciot care amintea, parcă, de o veche vinovăţie... dar Duna se făcuse o căţea frumoasă care nu se despărţea de băiat aproape niciodată. Îl însoţea cu ţopăiala ei caraghioasă în hoinăreala de la marginea oraşului ori în clipele de linişte petrecute în parcul din centru.

Constantin aruncă de sus creanga desprinsă din părul sălbatic, apoi sări şi el. Duna săltă ca un arc şi se precipită pe lângă băiat, dând din coada stufoasă. Se descurca binişor cu echilibrul. Nu-şi mai amintea ce înseamnă să ai patru labe, aşa că nu simţea lipsa acelei bucăţi de trup. Simţea, însă, lipsa unei bucăţi de suflet: cei doi căţeluşi aurii fătaţi nu demult. Într-o zi nu-i mai găsise în culcuşul dintre lemnele din spatele casei. Zadarnic îi căutase prin bălării... apele Jiului nu ştiau să vorbească...
– Lemnul ăsta de păr e grozav, Duna! E un lemn încăpăţânat cum e catârul lui Mihai... dar ce fericit sunt când reuşesc să îl supun! Brâncuşi a dat viaţă „Ţestoasei” dintr-un astfel de lemn... nu-mi amintesc exact... Poate chiar „Ţestoasa zburătoare”... înţelegi tu, Duna? O ţestoasă care zboară! Să te târâi şi să zbori, deopotrivă...
Duna mirosi neîncrezătoare lemnul fără să înţeleagă prea mult din entuziasmul băiatului. Ştia doar că până să pornească spre parc mai avea de aşteptat. Aşa că se lungi pe iarba încă verde acoperită ici şi colo de frunzele toamnei. Constantin tăie creanga alegând din ea doar lemnul pe care îl considera potrivit pentru gândurile sale... acel lemn care urma să primească pe trupul său trăirile şi zbaterile băiatului... Ştiuse ce avea să scoată la suprafaţa lui de cum îl văzuse. Învăţase că lemnele au viitoarea sculptură în ele... trebuia doar să elimine surplusul de material pentru a-i ajuta şi pe alţii să vadă ceea ce el vedea din prima clipă... Bunicul îl învăţase că fiecare lemn are sufletul său, dornic să fie descoperit. Şi îi dăruise briceagul pe care, de atunci, îl purta mereu în buzunar... şi ce bine se simţea când îi pipăia formele prin postavul pantalonilor!

Crescut de bunici, Constantin avusese parte de multe poveşti. Bunica îi spunea poveşti cu zmei şi cai înaripaţi iar el – pe măsură ce creştea – înţelegea altfel lumea din poveştile bunicii... Personajele imaginate de el nu semănau cu pozele din cărţi. De exemplu, Muma-Pădurii nu era o bătrână cu basma neagră, ştirbă şi cu un neg păros la baza nasului prea lung. Aşa arăta mai degrabă tanti Jenica, cea care vindea flori în piaţă, duminica. Muma-Pădurii era în trunchiul noduros şi contorsionat al prunului bătrân, din capătul grădinii... ar fi putut să o arate şi celorlalţi dacă şi-ar fi încrustat gândurile pe lemnul docil al prunului... Şi pe Ileana-Cosânzeana o cunoştea. Era închisă în lemnul cochet al salciei tânără şi mlădie de pe malul Jiului, cu pletele bătute de vânt şi încărcate de vrăbii.
Ei, dar poveştile bunicului erau altfel... erau poveşti adevărate. Cel mai mult o îndrăgea pe cea care îi vorbea despre copilul născut cu dorul de ducă în el, care fugea din micul sat unde văzuse lumina zilei şi se pierdea printre oamenii din oraşe, apoi se reîntorcea în Natura pe care o gândea mereu cu literă mare; cel care iarna făcea oameni de zăpadă de puteai jura că sunt vii sau mângâia într-un mod ciudat pietrele găsite la râu şi vedea în orice material - lemn şi piatră, deopotrivă - o esenţă care trebuia dezvăluită... Cuvintele despre viaţa lui Constantin Brâncuşi le asculta nemişcat, băiatul... de teamă să nu spulbure povestea...
Nimic nu-l urnea, atunci... nici chemarea bunicii – care anunţa că a scos din cuptor plăcinta cu mere...

Când porniră spre parc, soarele coborâse mult pe cer, sprijinindu-şi discul portocaliu în ramurile nucilor înşiraţi de-a lungul drumului. Deşi căldura amintea de vară, ziua era, totuşi, mai scurtă. Şi mai tăcută, parcă... I
ntrară în parc şi o luară la stânga, de-a lungul gardului, aşa cum făceau de fiecare dată. Ajunşi la „Masa Tăcerii”, Duna aşteptă până Constantin înconjură întregul ansamblu, apoi o porniră pe „Aleea Scaunelor”, trecură pe sub „Poarta Sărutului” şi-şi continuară drumul pe Calea Eroilor până la „Coloana fără sfârşit”. Era ceva de mers şi de câte ori parcurgea acest drum, Constantin îşi amintea că citise în cartea împrumutată de la biblioteca din oraş că Brâncuşi dorise ca această distanţă să amintească oamenilor că o Cale a Eroilor nu poate fi decât lungă şi grea.
Tot în cartea aceea citise că marele sculptor ar fi vrut ca lucrările sale să fie ridicate în grădini publice şi copiii să se joace peste ele, aşa cum se joacă peste pietrele născute din pământ... fără să ştie de cine sunt făcute, dar să simtă că sunt necesare acolo, că fără prezenţa lor locul ar fi nefiresc şi sărac... Îi plăcuse cartea. Iar el simţea că este unul dintre acei copii. Doar că nu se juca peste „pietrele” sculptorului. Se aşeza pe ele şi le asculta... întotdeauna aveau ceva de povestit...
Ajunşi lângă Coloană, Constantin aşeză lemnul de păr în iarbă, mângâindu-l încă o dată cu privirea. Se întinseră amândoi pe pământul care mai păstra în el căldura verii. Cu faţa în sus, Constantin privea silueta zveltă dar puternică a Coloanei care părea că sprijină cerul. Curând întunericul puse stăpânire pe zi. Ici şi colo, mici luminiţe începură să tremure în înalt.
– Vezi, Duna... mie îmi pare că această Coloană este o mână pe care Sculptorul o întinde către cer... şi atinge stelele cu ea... Când voi fi mare...
*
Toamna timpurie se strecurase de câteva zile în mica piaţă, nu departe de gara Montparnasse-Bienvenue, în arondismentul 14 al Parisului. Piaţa se numea „Constantin Brâncuşi”. Aşezat pe una din băncile înşirate de-a lungul străzii un bărbat privea, gânditor, cerul. Temătoare, stelele începeau să-şi dezvăluie strălucirea.
– Ei, hai să mergem, Duna. Trebuie să trecem şi pe la Galerie să punem la punct ultimele detalii pentru expoziţie. Visul meu e pe cale să se împlinească... Mâine voi atinge stelele...
Se ridică. O femelă de labrador auriu ţâşni pe lângă picioarele bărbatului, însoţindu-i paşii pe alee. Avea picioare înalte şi mers elegant, de care părea conştientă... doar pieptul lăsat – semn al maternităţii – îi sălta ciudat, amintind o altă poveste...
Duna era fericită că două ghemotoace aurii, mereu flămânde, o aşteptau acasă. Dar nu-şi uita nici datoria faţă de prietenul pe care îl însoţea în plimbările sale îngândurate ori în ceasurile de linişte petrecute în Atelier, unde Constantin modela într-un mod ciudat lemnele, însufleţindu-le...
index

Am venit, Maria!

Se ridică din pat şi se opri, o clipă, pe marginea lui. În ultima vreme această „clipă de pe marginea patului” devenise tot mai lungă şi îi era tot mai greu să-şi îndrepte spatele. Oricum îi scăzuse şi vederea... cel puţin aşa, aplecat, mai micşora distanţa de la ochi la pământ şi nu se mai împiedica de te miri ce i se ivea în cale. Cum făcuse aseară când se întorsese de la magazinul din centru: se împiedicase de un lemn căzut din vreun car în mijlocul drumului, alunecase pe pământul ud şi puţin lipsise să nu cadă. Nişte tineri care fumau sprijiniţi de gardul căminului cultural izbucniseră în râs. Se vedea că nu dădeau doi bani pe el imaginându-şi că, cine ştie, poate băuse ceva la nea Grigore şi îi era greu să-şi ţină echilibrul. „Ei, tinerii... nu cred niciodată că vor ajunge şi ei bătrâni.” Aşa îşi spusese în gând şi îşi văzuse mai departe de ale lui. În tinereţe avusese şi el sângele năvalnic. Trecuse ceva vreme de atunci... Acum mai era şi operaţia de la genunchi. Toamnă fiind, ploua mai mereu iar durerile i se ascuţeau când vremea era închisă.
Încălţă bocancii spălaţi de cu seară şi se îndreptă spre fereastra mică, acoperită cu o perdea îngălbenită şi atât de rară încât nu trebuia să o dea la o parte pentru a vedea afară. Luna pălise binişor şi se cocoţase în mărul din spatele casei unde îşi făcuse cuibar din puţinele frunze rămase pe ramurile din vârf. Se vedeau şi cocenii înşiraţi pe coama dealului, trişti ca nişte soldaţi care pierduseră bătălia. Bătălia cu toamna... „Cam aşa cum pierd eu bătălia cu viaţa” gândi bătrânul şi scoase un „eheei!” lung care răsună în liniştea odăii în timp ce îşi îmbrăca pantalonii. Apoi se aplecă peste ligheanul aşezat pe scaun în colţul de lângă sobă. Îşi udă faţa a cărei piele ridată era străpunsă de firişoare albe şi aspre şi se şterse cu prosopul ce atârna în cuiul de pe uşă. Îşi puse flanela de lână peste bluza de corp, luă haina de pe spătarul scaunului şi ieşi în curte.
Afară lumina câştigase tot mai mult teren. În cer mai întâi, apoi şi pe pământ.
Bătrânul se aşeză pe prag şi îşi aprinse o ţigară. Trase un fum şi tuşi scurt, ca şi cum ar fi vrut să-şi dreagă glasul. Privi curtea. Viţa-de-vie pornea de lângă masa pe care o umbrea atât de plăcut vara şi făcea o boltă deasupra curţii înainte de a se termina agăţată în crengile corcoduşului. Acum îi cădeau frunzele ca nişte aripi fără viaţă şi fără folos.
Se ridică, azvârli chiştocul care începuse să-i ardă degetele şi rupse un trandafir din tufa de lângă ghizdul fântânii. Deschise portiţa şi ieşi în drum.
„Iar au trecut cu tractorul ai lui Mitică” îşi spuse bătrânul în timp ce păşi pe podul tot mai şubred de peste matca sufocată de sălcii şi de frunze uscate. Apa nu era prea mare. În perioadele mai puţin ploioase ale anului se putea trece păşind voiniceşte peste firicelul subţire şi leneş din care sorbeau, cu nesaţ, gâştele. În ultimul timp pentru el ploua mereu...
Aproape de capătul din partea de răsărit a satului făcu la dreapta pe uliţa ce lua dealul pieptiş. De acum se oprea mai des să-şi tragă sufletul în timp ce privea crengile nucilor care lăsau cerul să treacă printre frunzele tot mai rare.
În culme se opri iar şi aruncă o privire spre satul lăsat în urmă din care mai zărea doar acoperişurile caselor şi turla bisericii... şi pomii, de la cei arşi de focul toamnei până la cei care nu s-au lăsat, parcă, atinşi de anotimp. „Ca şi oamenii... unii puternici, alţii mai firavi... fiecare cu sămânţa lui...” gândi bătrânul. Apoi se întoarse spre gardul de lemn, îşi făcu o cruce adâncă în faţa troiţei, împinse poarta grea şi intră.
Când păşi pe alee simţi junghiul în piept, mai ascuţit parcă, şi se sprijini de cireşul care străjuia intrarea. Respiră adânc şi îşi continuă drumul.
Coti la stânga, trecu de măceşul încărcat de fructe roşietice şi se opri lângă crucea mare de piatră. Îi zâmbi femeii din fotografia veche, aşeză trandafirul pe mormânt şi îşi lipi obrazul de piatra albă a crucii.
-Am venit, Maria.
Nu mai făcea demult risipă de cuvinte dar de data aceasta trebuia să-i spună. Că n-a venit ieri, de ziua morţilor, că a întârziat cu lemnele în pădure... că Bălţata n-a vrut să mai tragă la jug şi o înţelege, că e bătrână şi tot mai neputincioasă... că va face o prelată pentru lemne să nu le mai ude ploile ca astă-iarnă, că tare greu se mai aprind apoi şi nici căldură nu mai dau... şi că junghiul acela din piept nu-l prea lasă în ultimul timp... dar mai vede el... săptămâna viitoare, după ce termină cu lemnele, poate ajunge şi la doctor...
După ce îşi descărcă sufletul o lăsă pe Maria să-i vorbească despre îngeri iar el scoase din buzunar candela cumpărată cu o seară înainte de la magazinul din centrul satului. O aprinse şi se aşeză în genunchi, cu palmele împreunate a rugăciune...
Un spasm scurt îi scutură trupul apoi capul îi căzu în piept...
Din apropiere se înălţă o pasăre... sau un înger...

Despărţirea

interzis să vorbim despre aripi

Prolog
Toţi avem aripi...
Unii avem aripi mari desenând deasupra zboruri îndrăzneţe şi înalte...
Alţii avem aripi mici încercând zboruri terminate în genunchi... dar o luăm mereu de la capăt... şi, uneori, reuşim...
Şi mai sunt cei care au aripi mari şi refuză zborul...
*
Privea pe geam cum norii îşi târau burţile umflate peste acoperişul casei vecinilor. Se spărgeau de horn şi treceau, greoi, mai departe. Ajunşi deasupra caisului udară cu stropi mari şi reci cerul şi pământul... She urmări drumul unei picături căzută pe geam. Surprins – parcă – de impact, stropul de ploaie se opri o clipă pe suprafaţa rece, apoi îşi continuă drumul alunecând pe sticlă într-o curgere neuniformă, lăsând în urmă frânturi din el... până n-a mai fost nimic...
O amintire...
Îi veni în minte lacul: asaltat de stropii norilor răniţi de crengile desfrunzite era, probabil, lipsit de încremenirea măreaţă a celui care ştie că va fi mereu acolo... Şi-l imagină apăsat de povara ploilor încercâd, neputincios, să se apere... Nu-l putea lăsa singur...
Când păşi pe aleea de lângă lac cerul se opri din plâns. Doar vântul mai scutura ploaia agăţată în pomi iar pământul îşi chema frunzele acasă. Ele sărutau cerul pentru ultima dată desenând o plecăciune stângace, de dureroasă neputinţă... aşa cum făcuse – demult – fetiţa pe care şi-o tot amintea, plângând de mila păpuşii bolnave pe care o ducea la medic: „Păpuşica mea-i bolnavă/ palidă şi foarte slabă,/ nu mănâncă, nu-i e foame/ toată ziua doarme, doarme...”. Când părăsise scena ştiuse că aplauzele erau doar pentru încurajare... Că nu ar fi trebuit să plângă... Dar aşa era ea: mereu lua prea în serios rolul pe care viaţa o punea să îl joace... nu putea altfel...Tot ce putea era să îşi strige tăcerile... fiind, de fiecare dată, mai aproape cu o singurătate de pământul care îşi chema acasă frunzele bătrâne şi bolnave...Acum părea o cariatidă care susţine cerul ce devenea de la o zi la alta tot mai apăsător. Privea suprafaţa apei tremurată de vânt... De undeva simţea un miros de zambile...
Totuşi, era octombrie...
Îşi aminti duminica aceea de început de septembrie în care fuseseră împreună aici. He se aşezase pe un smoc de iarbă încă verde de pe marginea lacului şi studia pomii din spatele ei. Apoi privirea i se oprise pe She, pe picioarele ei desculţe, pe pielea măslinie, aşa cum o avea mereu la sfârşit de vară. Îşi amintise de poveştile greceşti în care spirite feminine îşi aveau sălaşul în copaci...
-Mă priveşti ciudat...
-Mă gândeam la avataruri, She...
-Avataruri? Dar tu nu crezi în reîncarnări, He... Ai râs de mine când ţi-am spus că în altă viaţă te voi putea iubi mai mult, că voi umple toate tăcerile rămase în urmă, între noi...
-Ar trebui să mă iubeşti mai mult acum... ca să fiu sigur. Îi zâmbise.
She se aşezase lângă el, lăsându-i iniţiativa unei atingeri pe care şi-o dorea foarte mult. He nu se clintise...
-Am citit undeva că lumea a fost creată din iubire...
-Din iubire, She?
-Da, din iubire... că totul era o luptă între elemente şi a intervenit, din afară, Iubirea... apoi totul a prins formă şi s-a armonizat. E frumoasă teoria, deşi... iubirea ar trebui să existe în noi... nu să ne fie suflată din exterior...
-Empedocle. Iubirea şi Ura. Un proces continuu de unire şi disperare din care a luat naştere tot ceea ce compune universul.
-Uneori străluceşti, He! Parcă ai fi înconjurat de o armată de licurici!
-Doar când priveşti în sus îmi poţi vedea strălucirea, She... altfel e ca şi cum ai căuta în adâncuri ceva ce nu poţi găsi decât în înalt...
-Aşa cum sunt stelele?
-Aşa cum sunt stelele...
Atunci intervenise toamna în povestea lor. She văzuse o frunză de platan lunecând pe suprafaţa apei. Păstra în ea culorile verii... doar marginile îşi pierduseră culoarea şi se curbaseră în sus, protejând parcă suprafaţa frunzei. „Numai bună de corabie pentru Degeţica!” gândise ea. „Să sperăm că Broscu nu e pe-aproape iar Flu va veni curând să o salveze”. Deşi mai erau prea puţini fluturi în acel început de toamnă... Fluturi... aripi... zboruri... Cum să-l privească zburând dacă refuza să-şi deschidă aripile?
-Hai să vorbim despre aripi!
-Despre aripi, She?
-Daaaa... despre aripi...
-Adică... din nou despre îngeri moi şi pufoşi... sau despre vrăbiile care stau înşirate pe gardul din spatele grădinii asemeni bilelor de pe socotitoarea din copilărie? Îţi aminteşti cum îmi explicai tainele adunării şi scăderii, pe când mie îmi stătea gândul doar la terenul de fotbal proaspăt trasat cu var? Te supărai mereu când...
-Despre aripile tale, He...
He rămăsese neclintit, întins pe iarba de lângă lac.
-Dar eu nu sunt înger...
-E drept că, uneori, eşti departe de ceea ce aş numi eu înger! zâmbise She în timp ce privea nunta unor furnici pe poteca îngustă.
Din castan căzuse o frunză pistruiată, întrerupând şirul ordonat al furnicilor. She ridicase frunza şi privise castanul încărcat de toamnă.
-Ultima dată când m-ai îmbrăţişat m-ai zgâriat cu ele, He...
-...?
-Aripile... dacă nu le foloseşti pentru zbor te-ar putea răni... pe tine şi pe cei din jur... Desfă-ţi aripile şi zboară, He! Atunci aş privi în sus şi ţi-aş putea vedea strălucirea...
-Nu ai dreptul să îmi judeci zborul, She! Nimeni nu are acest drept!
Şi se pierduse printre castani, hotărât să-şi deschidă aripile doar atunci când va simţi chemarea înălţimilor.
She rămăsese culcată în iarbă, căutând prin sertarele cu amintiri. Crezuse până atunci că mai erau multe poveşti care aşteptau să fie inventate... dar toamna fără fluturi se aşezase între ei, furându-le apropierile pe care zborul le-ar fi putut întrupa...

Epilog
De atunci doar tăcere... Fără zboruri şi fără înălţimi...
Totuşi mai avea lacul... şi castanii... şi nunta furnicilor... Şi toate aceste lucruri pe care le lua „prea în serios” şi de care îşi va aminti peste ani aşa cum îşi aminteşte acum de fetiţa care plânsese de mila păpuşii ce trebuia dusă la medic.
Şi mai învăţase în ultimul timp că tăcerile sunt cuvinte nerostite care deseori spun mai mult decât orice rostire... şi dor mai mult...

Raftul cu jucării

întoarcerea

Din boxele supermarketului curge o melodie caldă. În faţa raftului de pâine mă opresc, atentă la acorduri. Parcă-mi amintesc de...
-Imediat aducem pâinea. O scoatem din cuptor în câteva minute.
Tresar. Femeia îmbrăcată în alb mă priveşte ciudat o clipă, apoi se întoarce la ale ei.
Hotărăsc să mă plimb prin magazin până când pâinea va fi gata. Paşii mă poartă spre raionul „menaj” la raftul cu jucării. Animăluţe de pluş, de la elefănţei ciudat coloraţi până la şoricei mai mari decât urşii, mă îndeamnă să-i ating, printr-o etichetă roşie lipită pe lăbuţă. Elefănţica în rochiţă roz îmi zâmbeşte prea frumos, aşa că... O altă muzică inundă zona din jur... Elefănţica începe să danseze pe melodia ce-i pulsa din interior...Fetiţa face ochii mari şi zâmbeşte. Apoi întinde mâna către toate lăbuţele care aşteaptă... Ea se face mică, mică, aşa cum se făcuse pe scenă când, după ce dansase atât de frumos, nu mai găsise fanta din cortină pentru a intra în culise alături de colegi... ce lungi fuseseră acele secunde în care, după aplauzele primite, sala izbucnise în râs văzând stângăcia ei! În culise râdeau toţi, în frunte cu doamna educatoare... iar ea întindea mâna zadarnic!
Şi acum era mică, mică... doar că animăluţele care cântau şi dansau în jurul ei râdeau altfel decât oamenii... erau fericite... oamenii nu prea ştiu ce să facă atunci când văd o mână întinsă...
-Cineva de la „menaj” să se prezinte pe raion!
Vocea din difuzor mă face să tresar. Pe raft, jucăriile răsturnate îşi mişcă agonic părţi de trup iar dintre câlţii lor se aud acorduri ciudate...
-Pot să vă ajut cu ceva? Băiatul mă priveşte întrebător. Are pe tricou o bulină galbenă sub zâmbetul căreia scrie: „vă ajut cu plăcere”.
-Daaaa... fetiţa... era aici...
-Nu vă faceţi griji, anunţăm imediat prin...
-Adică nuuuu... nu chiar aici... demult...
Mă îndepărtez sub privirile nedumerite ale băiatului „vă-ajut-cu-plăcere”.
Ajunsă la casă îmi aminesc că nu am luat pâine. Mă întorc spre raftul care de data aceasta era încărcat cu pungi maronii, pântecoase. Întind mâna spre una din ele dar... pâinea era veche şi tare. Caut din priviri femeia îmbrăcată în alb. Nimeni. Dincolo de raft, înşirate de-a lungul peretelui, cuptoarele păreau nişte guri imense, goale şi reci. Renunţ.
În drum spre ieşire arunc o privire raionului de menaj. Pe raft stau aranjate caiete având diferite dimensiuni. Privesc în jur. Nici urmă de animăluţe de pluş. Băiatul „vă-ajut-cu-plăcere” tocmai iese pe uşa din spate ducând un sac negru, de plastic.
-Stai! îi zic prinzându-l cu putere de mână.Se întoarce spre mine neînţelegând ce i se întâmplă.
-Iartă-mă... te-aş întreba... adică... Ce ai în sac?
-Doar lucruri nefolositoare, răspunse nedumerit.
-Dar... Privesc raftul şi, printre caiete, zăresc păpuşa: are părul blond şi încâlcit, ochii puţin prea mari, parcă, iar pe rochiţă se văd câteva pete mai vechi şi... are o mânuţă ruptă? mă întreb, întinzându-mă spre ea.
Aud plânsul fetiţei şi mă opresc.
-Unde ai lăsat-o? întreabă femeia care pare a fi bunică.
-Nu ştiu... aici... răspunde fetiţa printre suspine.
Ochii mei îi întâlnesc pe cei înlăcrimaţi ai copilului şi apoi, deodată, două perechi de ochi privesc păpuşa din raft.
-Uite, bunico, am găsit-o! Aici am uitat-o!
Acum şi bunica priveşte păpuşa uitată, parcă, de timp.
„Vă-ajut-cu-plăcere” mă priveşte scurt:
-V-aţi găsit fetiţa!
Apoi îmi întoarce spatele preocupat să arunce la gunoi ceea ce devenise inutil.
Ies din magazin trecând pe lângă oamenii care stau la rând.
-Nu poţi ieşi pe acolo. Auzi? Trebuie să te întorci... Întoarce-te!
„Trebuie să te întorci... Întoarce-te!” În aglomeraţia străzii soarele blând şi frunzele purtate de vânt îmi amintesc că vine toamna. „Trebuie să te întorci... Întoarce-te!”
Ajunsă acasă urc în pod. Locul tainic unde mă ascund de mine, cea de acum, şi mă regăsesc pe mine, cea adevărată... Nici urmă de praf sau de păienjeniş... Poate puţin prea întunecat, doar...
În pătuţul cu gratii păpuşa cu mânuţa ruptă... alături dumnezeul meu... iar împrejur visurile mele, toate...
Când aude uşa păpuşa îşi deschide ochii mari - prea mari, parcă - sperând că a venit, din nou, timpul pentru joacă... iar eu îi explic că mai are puţin de aşteptat... doar puţin... Dumnezeul meu îmi îngăduie, răbdător, să culc păpuşa în timp ce el priveşte cerul prin ţigla spartă pe unde, în copilărie, pândeam sosirea anotimpurilor.
-A mai trecut un anotimp... îi spun apropiindu-mă de el.
-A mai trecut un anotimp... îmi răspunde ca un ecou şi privirea lui de cer mă pătrunde. Şi îmi citeşte sufletul ca pe-o carte deschisă... foaie cu foaie... uneori i se luminează faţa a zâmbet... alteori îşi ridică o sprânceană a încruntare... Iar eu mă fac că nu-i văd lacrima din colţul privirii...
Îl las să-şi facă treaba lui de dumnezeu şi privesc prin spărtura acoperişului... Se schimbă anotimpurile...
Trebuia să mă întorc...

Visul

legendă încurcată

Se făcea că...
Lăsă în urmă tufele de trandafiri, mângâindu-l cu privirea pe cel cu petale mov căruia frumuseţea îi insuflase viaţă aşa cum făcuse demult cu Galateea. După ce ieşi pe poartă se înălţă pe piatra rotundă pentru a o putea zăvorî. Ştia că o Iliadă este mereu urmată de o Odisee şi îşi sechestră astfel visul, pe post de Penelopă... pentru când va reveni...
Apoi îşi puse piatra în buzunar cu gândul la Infern. Poate va avea nevoie de ea, cândva... mai ales că îşi amintea că îl mâniase parcă, pe Zeus...
La început paşii îi erau mici şi nesiguri, plouase mult în ultima vreme şi noroiul îi trăgea picioarele înapoi, dar curând ajunse la râu. Aici ştiu imediat ce are de făcut: o luă la dreapta de-a lungul apei, alegând să curgă împreună cu timpul iar nu împotriva lui...

Din când în când se trezea, bucurându-se că mai are timp pentru vise...

Când ajunse la dudul cu trunchiul gros văzu creanga pe care îşi legănase copilăria. Îşi întinse mâinile şi se prinse de ea. Cuprinzând lemnul, pendulând între cer şi pământ, peste apă... trebuia să găsească focul...
Aşa că îşi urmă calea simţind că prinsese puteri, că indiferent ce ar fi fost ele, acele ridicături de pământ peste care trecea îi păreau simple muşuroaie. Iar podul, oricâte temeri i-ar fi produs până atunci, îl trecu zâmbind şi fredonând o melodie veche fără să-i pese de luminiţele care străluceau reci în undele apei. Doar când îşi aminti de Lorelei avu o strângere de inimă... dar asta era, oricum, altă poveste...
Apoi trecu peste dunele de nisip simţindu-şi picioarele mai puternice şi luă pieptiş coasta. Când ajunse sus se hotărî să meargă spre lumină... altfel Apolo s-ar fi putut răzbuna...

Din când în când se trezea, bucurându-se...

Dealul din stânga era presărat cu cruci albe ca nişte semne de nemurire peste ceea ce a fost cândva muritor... Dealul din dreapta era presărat cu acoperişuri roşii ca nişte trecătoare semne aşezate peste nemurirea pământului... Ştiu atunci că e între viaţă şi moarte iar drumul pe care mergea era Styxul şi se gândi că, poate, ar trebui să se scalde în ţărâna lui. Se răzgândi apoi amintindu-şi că ţărâna nu-i va putea acoperi călcâiul... iar călcâiul îi era însuşi sufletul...
Drumul era străjuit acum de plopi înalţi şi se întrebă dacă Sfinxul stă pe margine şi trebuie să privească fiecare frunză pentru a-l ghici... sau aşteaptă undeva, în mijlocul drumului, nerăbdător să pună întrebarea...
Lăsă asta în mâna destinului repetându-şi însă obsesiv răspunsul, ca pe o poezie pregătită pentru serbare: omul! omul!

Din când în când se trezea...

Apoi ajunse într-un loc pustiu şi atunci ştiu că încurcase legendele... Nu de aici trebuia să fure focul... doar dacă Sfinxul nu-i pusese, cumva, altă întrebare şi greşise răspunsul...
Îşi verifică buzunarul: piatra era acolo şi acum trebuia să se întoarcă împreună cu Sisif... Îl văzu pe Ianus arătându-i cele două sensuri de curgere... Dar care era trecutul şi care viitorul? Dacă se întoarce înseamnă că alege trecutul... doar că acest timp începe acum... aşa că ar putea fi, totuşi, viitorul...
Pentru că Ithaca e rămasă în urmă... iar Odiseea continuă cu viitorul: întoarcerea spre acel ţărm din trecut...

Din când în când...

Poveste

Îţi voi spune o poveste...

Începe cu „a fost odată”, aşa cum încep mai toate poveştile, dar unele părţi din ea s-ar putea să-ţi pară plictisitor de cunoscute pentru că demult, când m-a durut prea tare ploaia şi sufletul mi-a fost prea apăsat de cer, ţi-am mai spus câteva cuvinte din povestea mea... Şi, în plus, mai toate poveştile seamănă între ele, făcând şi desfăcând lumi care se închid în suflete ce au rămas copii... A fost odată... pe vremea când mă puteam ascunde de zmei sub plapumă şi dimineţile aveau, toate, rochiţele curate... pe când îl puteam privi în ochi pe Dumnezeu fără să mă gândesc că ar fi bine dacă el nu m-ar pătrunde chiar până în adâncul sufletului... pe când stelele îmi erau hotar de visuri iar curcubeiele trăiau şi noaptea pentru că gândurile mele erau toate doar lumină... în acea vreme, deci... trăia o fetiţă...

Era ca o castană coaptă pentru că şi ochii, şi părul, şi pielea bronzată de jocurile copilăriei aveau reflexele acestor fructe coapte la început de toamnă... Iar strada copilăriei era străjuită de castani care îi desenau anotimpurile, an de an. Nu calendarul, ci castanii îi spuneau când venea primăvara şi tot ei o anunţau când încep şi când se termină vacanţele sau când vin şi pleacă păsările călătoare. Fetiţa noastră se simţea ocrotită şi în siguranţă în preajma lor şi simţindu-le sufletele delicate sub trunchiurile mari şi puternice, era fericită cu asemenea prieteni de nădejde... Trăia în pragul dintre două lumi: Lumea Tuturor, în care zăpezile cădeau pentru ca ei, copiii, să facă din ele oameni caraghioşi cu ochi de cărbuni şi nas de morcovi şi Lumea Ei, în care zăpezile căzute o ajutau să-şi înmulţească armata de îngeri care o vegheau: aşezată în zăpadă cu faţa spre cer îşi mişca mâinile ca pe nişte aripi gata de zbor... şi aşa se năşteau îngerii ei...La hotarul dintre cele două lumi, nu ştia niciodată unde îi este locul... Uneori, când picta aripi de fluturi colorând cerul mohorât, i se întâmpla să mai încurce lumile între ele şi răspundea îngerilor când o chemau oamenii... Şi credea atunci că Lumea Tuturor este la fel de frumoasă ca şi Lumea Ei. Încerca să zboare alături de oameni dar îşi rănea mai mereu genunchii... şi se aşeza din nou în pragul dintre cele două lumi, între chemări de îngeri şi chemările mamei care o mustra că iar vine acasă cu genunchii sângerând.

Şi pentru că în Lumea Tuturor trebuia să plătească pentru toate greşelile pe care le făcea, trăia mult în Lumea Ei unde toţi o iubeau aşa cum era: uneori veselă şi pusă pe şotii tăind aţa zmeului lui Dănuţ... alteori tristă ca o icoană dorindu-şi cu disperare ca acesta să n-o mai tragă de codiţe şi să o strângă în braţe, aproape de sufletul lui... Uneori zâmbind soarelui şi ploilor deopotrivă, alteori plângând pentru vestejiri de toamnă şi înfloriri de primăveri, fără discernământ... Prietenă cu cerul, se obişnuise să vadă până dincolo de nori, acolo unde Dumnezeul ei o privea cu multă îngăduinţă şi era mereu gata să o ierte şi să o ia în braţe când ea îşi întindea mânuţele spre el, fără să îi reproşeze că greşea prea mult când încurca lumile între ele... confundând îngerii cu oamenii...

Ei, dar s-a făcut târziu şi poate ai adormit... Sau povestea mea ţi se pare plictisitoare aşa cum te plictisesc, poate, animăluţele de pluş aruncate de-a valma pe rafturile magazinelor... deşi, cu zâmbete sau lacrimi pictate pe feţe, fiecare ţi-ar putea spune o poveste despre sufletele pe care (nu vei crede!) le ascund prin măruntaiele lor de cârpe...

Aşa că mă voi opri aici, deocamdată...

Tatălui meu

ultima scrisoare

Prima amintire cu tine este atât de veche, încât pare de pe alt tărâm. Eram mică, foarte mică şi mă ţineam de gratiile pătuţului în care îmi petrecem, pe atunci, marea parte a timpului. Tu te jucai cu sora mea. Îmi amintesc că îmi doream foarte mult să mă iei în braţe şi să te joci şi cu mine. N-ai băgat de seamă şi nu ai făcut-o. Plângeam.
Ultima amintire despre tine este dureros de vie în mine. Mă obsedează şi îmi tulbură nopţile. O pânză neagră şi pe ea îngrămădite litere şi cifre scrise cu vopsea albă: numele tău şi anii trăiţi. M-au pus pe mine să o scriu motivând că scriu frumos, ca tine. Şi am scris-o. Mâna îmi tremura de emoţii şi suspine iar ochii înlăcrimaţi mă împiedicau să văd. Poate nu am fost la înălţimea aşteptărilor tale, poate literele ce-ţi desenau numele au ieşit inegale iar anii tăi poate erau nedrept de strâmbi. Plângeam.
Între aceste două plânse amintiri mi se învălmăşesc toate celelalte. Încă nu şi-a găsit fiecare locul ei. Umblă haotic prin gândurile mele, pleacă şi revin, şi de aceea această scrisoare va fi, probabil, la fel de haotică. Dar sper că vei înţelege.
Din copilărie îmi amintesc mâna ta mare în care mi se pierdea mânuţa când mergeam alături... şi mândria că am un tată impozant şi frumos aşa cum nu mulţi din prietenii mei aveau... şi brazii uriaşi pe care îi aduceai acasă când te "întâlneai" cu Moşu'... şi emoţiile începutului de şcoală, ale primelor examene, ale primelor reuşite în viaţă... apoi dorurile depărtărilor, ale despărţirilor... revederile, atât de puţine revederi!
Te-a atras întotdeauna pământul. Rădăcinile ţi-au rămas mereu în satul natal oricât ai umblat prin lume iar când sarcinile vieţii au încetat să te mai apese, te-ai întors în satul unde-ţi lăsaseşi sufletul, să te bucuri de natura din care simţeai că faci parte. "Vin ploile" lui Bromfield îţi era, pe atunci, cartea de căpătâi şi îmi spuneai că te întăreşti împreună cu plantele pe care le vezi crescând după fiecare ploaie căzută... Era ca "întoarcerea în preistorie" a lui Blaga, dar ţi se împlinise un vis...
Pe măsură ce trec anii mă copleşeşte prezenţa ta în ceea ce mă credeam a fi doar eu. Sufletul acesta care se zvârcoleşte pentru fiecare frumuseţe văzută, fără să ştie ce-i cu el şi nici ce să facă să-şi scuture apăsările, de la tine îl am! Pe noi ne uimeau mereu, ca pentru prima oară, culorile pe care în fiecare anotimp ni le oferea grădina şi numai pentru noi aveau de spus atâtea poveşti florile din faţa casei! Pentru că noi eram “responsabili cu stratul de flori".
Ultima dată când am venit la tine ţi-am adus lalele si narcise din grădina mea. N-ai mai putut întinde mâna să le cuprinzi şi ţi le-am aşezat alături. Iar tu le-ai luat cu tine, acolo... Poate, acolo, vei fi "responsabil cu stratul de flori" şi va continua să te uimească fiecare înflorire. Şi vei fi fericit.
Toate mi se învălmăşesc în minte, cu zâmbete şi lacrimi amestecate, mai ales cu lacrimi! Mă doare neputinţa mea de a întoarce timpul, oricât de puţin... să te mai îmbrăţisez pentru ultima dată şi să-ţi spun că te iubesc... că nu mai ştiu dacă mi-am făcut vreodată timp pentru asta! Câte lucruri inutile am făcut în viaţă! Ce era mai important mi-a scăpat...
Ce să-ţi mai spun acum? Ţi-aş putea spune că, uite, azi-noapte a înflorit caisul! Sau că florile de liliac sunt tot mai îndrăzneţe şi încep să explodeze pe ram. Oare îmi vezi grădina de acolo, de sus? Mă auzi când le şoptesc florilor despre tine... despre noi?
Prin această scrisoare doresc să-ţi mărturisesc că te iubesc. Nu ştiu dacă mi-a ieşit prea bine. Sufletul meu e atât de împovărat ca şi cum toată neputinţa lumii îl apasă!
Ştiu că am greşit de multe ori. Te iubesc şi te rog să mă ierţi, bunul meu tată!

De 1 iunie

Te-aş întreba, în treacăt, dacă mai eşti copil,
dacă mai scoţi pe-afară poveştile din tine,
dacă zâmbeşti păpuşii cu ochii de vinil
ce-aşteaptă mângâiere pe raft, în magazine?

Te-aş întreba, în treacăt, dacă zâmbeşti în vis
când dau în pârg cireşii din amintirea veche
şi se aprinde luna pe cerul larg deschis
să vezi cum zboară îngeri cu fructe la ureche?

Te-aş întreba, în treacăt, dacă-i şi ziua ta
când eu din cuib de păsări pândesc să vină vara
şi-mi cos peste rochiţă petalele din ea
să-ntâmpin cărăbuşii în frac, când vine seara?

Te rog pe tine, omul oprit spre-a mă citi
Să-mi dăruieşti un zâmbet... şi să mai fim copii!

Eu nu mai dorm...

Eu nu mai dorm de-o vreme, să pot vedea când vii
să-mi scuturi dintre gene bobiţele de rouă,
să îmi aşezi în palme poveşti cu îngeri şi
să-mi picuri trist sărutul, pe buzele-amândouă.

Când mă pândeşte noaptea ascunsă după uşi
şi vrea să-mi tragă-n suflet obloane de uitare
deschid o amintire din palmele-căuş
şi o înalţ în ceruri, ca rugă spre iertare.

Eu nu mai dorm de-o vreme, că te-aş visa prea mult
şi îmi aştern pe rană petalele de sângeri
iar când mă-ntind în iarbă şi-ncerc să te ascult
miroase-n cer a lacrimi, a trandafiri şi-a îngeri.

Scaunul din lemn sculptat

(sau visul meu din primăvară...)

Se făcea că eram în biserica din satul bunicilor... Îngenuncheată în faţa altarului, mă rugam. Nu ştiu ce îi ceream lui Dumnezeu, dar ştiu sigur că era ceva despre iubire. Orice altceva i-ai cere, Dumnezeu s-ar putea să se supere. Când îi ceri iubire nu se supără niciodată...

În dreapta mea era scaunul acela din lemn sculptat, despre care îmi amintesc doar că în copilărie eram convinsă că e pregătit pentru împăraţii din poveştile pe care mi le spunea bunica. Dacă Verde-Împărat se gândea, de pildă, să treacă şi prin sătucul bunicilor în drumurile lui făcute pentru binele împărăţiei, scaunul era pregătit ca el să se aşeze spre odihnă şi rugăciune...

Când mi-am ridicat privirea spre scaun, te-am văzut... Ştiam că erai tu: părul îţi era doar cuvinte, mai lungi sau mai scurte, mai mult sau mai puţin înţelese de mine, dar... cuvinte; fruntea toată doar mirare iar ochii erau fântâni adânci în care licăreau stele; doar gura cu buzele tremurânde îţi era de pământean... şi ştiam (aşa cum poţi să ştii întotdeauna în vise) că îţi tremura de dor... de dorul nu ştiu cui... M-am ridicat şi mi-am întins mâinile, să te pot cuprinde.

- Plânsul ţi-a săpat riduri pe faţă şi ai îmbătrânit! mi-ai spus. Uită-te la tine!

M-am privit: îmi picura albastru din ochi şi eram toată doar albastru... parcă trăsesem cerul peste mine. Nu doream să vezi că-mi tremurau picioarele şi am îngenunchiat din nou, a rugăciune, în balta albastră de la picioarele tale.

Când mi-am ridicat privirea nu te-am mai zărit... pe scaunul din lemn sculptat era doar cartea... am luat-o şi ţi-am văzut cuvintele... de aceea am ştiut că erai tu. Numele nu puteam să ţi-l desluşesc... îl acoperisem de albastru...

Se făcea că m-am trezit. În corcoduşul de sub geam cânta o pasăre. Am privit, printre crengi, turla bisericii... trebuia să merg încă o dată. Când am ajuns, l-am întrebat pe preot:

-Pentru cine e scaunul acesta?

-Pentru Împărat! mi-a răspuns.

-A fost vreodată?

-Curios că mă întrebi acum. L-am visat azi-noapte. Spunea că va veni... cândva. Îl aştept.

„Voi aştepta şi eu” mi-am spus plină de speranţă... doar visasem şi eu că vei veni...

Când m-am trezit, am văzut corcoduşul. Şi printre crengile încărcate de flori, turla bisericii. Am ştiut că azi, înainte de a pleca, voi intra în biserică să-l întreb pe preot despre scaunul din lemn sculptat. Să-i mângâi formele rotunjite... şi să ascult ce-mi vor şopti... sunt sigură că – de data aceasta – voi înţelege... Şi trebuia să mai aflu din ce lemn era scaunul. Am învăţat în ultima vreme că unele lemne sunt mai statornice, altele mai schimbătoare... trebuia să ştiu...

Gara mea

(sau trenul tău)

Mi se întâmplă mereu... Mă trezesc puţin înaintea zorilor - ca şi cum aş fi foarte preocupată de întâlnirea cu primele cioburi de lumină - şi nu ştiu dacă e vis sau aducere-aminte. Jucam şotronul pe dalele sparte ale peronului şi eram foarte atentă la toate trenurile care soseau. Nu ştiam care din ele te va aduce dar ştiam că asta urma să se întâmple. De câte ori sosea câte unul mă strecuram printre furnicarul de lume având grijă să nu mă rănesc de gardul de lemn de lângă calea ferată. Erau nişte lemne ciudate în acel gard, parcă însufleţite, dar pe ale căror frumoase rotunjimi crescuseră mulţi, foarte mulţi spini, ca şi cum erau obligate să-şi apere frumuseţea de atacurile celor din jur... trebuia să fiu mereu atentă să nu mă rănesc. Era evident că te voi recunoaşte, aşa se întâmplă întotdeauna când ţi se împlineşte un vis, ştii precis că aşa l-ai visat. După ce treceam de lemnele însufleţite aruncam o privire de-a lungul şinelor cum faci când, deşi plouă şi ştii că deasupra ta sunt numai nori, priveşti cerul căutând un colţ de albastru. Nu întârziam prea mult uitându-mă la cei sosiţi. Îmi era suficientă o privire şi mă întorceam la şotronul meu. Când l-am auzit i-am privit farurile şi mi-am amintit de seara din copilărie în care am plâns pentru că sora mea îmi spusese că am ochii prea mari şi prea rotunzi aşa cum sunt farurile şi că-i este frică de mine când e noapte... Nici acum nu era tocmai zi şi parcă şi mie mi se facuse puţin frică. Poate nu trebuia să mă supăr atunci, în copilărie, i-o fi fost frică, ştiu şi eu? M-am îndreptat spre şinele ce-şi începuseră tremurul de atâta greutate. Când a trecut prin faţa mea sunt sigură că te-am zărit: trup puternic, braţe de crengi şi privire de frunze... Erai tu! Trenul şi-a văzut de drum iar eu am încercat să alerg puţin după el dar nu am putut ţine pasul. Mi-am căutat batista... de când cu şerveţelele astea de hârtie nu mai ai nici ce să fluturi în semn de rămas-bun... Aş fi putut să-mi flutur aripile - trenul se îndepărtase şi n-ai fi băgat de seamă că sunt înger - dar eu nu mai aveam aripi de ceva vreme (banal, ştiu, dar când ţi se întâmplă ţie, acest banal devine de-a dreptul tragic!). Trecusei spre lumile tale, spre regăsirile pe care le aşteptai spre a te împlini. De ce mă simţeam pustiită? Mergând de-a lungul şinelor am văzut sângele. Parcă fusesem atentă la spini... mângâiasem rotunjimile lemnelor, e adevărat... aveau forme ciudate care încercau să-mi spună ceva, dar când mă rănisem? Urma să mă întorc. Lumina zilei trebuia să mă găsească la locul meu, pregătită pentru un alt început care avea să dureze până la ivirea zorilor din altă zi... Mă tot întreb: dacă te-ai fi oprit, fie şi doar pentru o clipă, m-ai fi îmbrăţişat? Tânjesc de ceva vreme după îmbrăţişarea ta... Sau asta nu trebuia să spun? Mereu mă încurc între cuvinte şi tăceri...

Despre mine

(un fel de început întârziat al poveştii...)

Cred că e vremea să vă povestesc despre mine... Iar în timpul acesta, neavând altceva mai bun de făcut, eu am să încerc să mă regăsesc... poate de data aceasta am să dau de mine...
Trebuie să ştiţi că în orăşelul de munte în care m-am născut, anotimpurile erau punctuale şi previzibile. În acel timp şi spaţiu nu te putea surprinde aproape nimic, timpul îşi vedea de trecerea lui ignorându-ne pe noi, oamenii... sau poate nu... Dar ştiam întotdeauna ziua când înflorea liliacul din grădină sau cea în care voi mânca primele fructe (coapte doar pe jumătate) din cireşul din faţa casei; iar prima zi de şcoală îmi oferea mereu prima pungă cu castane coapte în timp ce vacanţele de iarnă aduceau întotdeauna cu ele zăpezi care, de la înălţimea mea, păreau întinse până la cer... Despre aceste vremuri aş putea să vă povestesc foarte mult. Deşi a trecut timpul, întâmplările de atunci îmi sunt la fel de prezente ca şi poveştile... doar că acestea sunt poveştile mele... Nu am să vă plictisesc însă, mai ales că am prostul obicei să mă pierd în tot felul de amănunte, să deschid o grămadă de paranteze...
Dar am să vă spun despre seara aceea. Era în a doua jumătate a lunii mai din anul în care împlinisem şapte ani... În copilăria mea, luna mai era luna cărăbuşilor. Nu am înţeles niciodată unde stăteau ascunşi până atunci şi nici unde plecau după aceea... dar în luna mai, cărăbuşii îmi umpleau copilăria. Se roteau bezmetici în jurul neoanelor agăţate pe stâlpii de beton de care îşi izbeau trupurile îmbrăcate în armuri ciocolatii. Sarcina noastră era, deci, simplă: îi culegeam de pe dalele străzii, biete trofee nevinovate care sfârşeau deseori zbrobite sub tălpile unui băieţel sau, rămase fără aripi - asemeni îngerilor defecţi – îşi încheiau scurta lor trecere prin primăvară în pliscul vreunei păsări preocupată de propria existenţă. Eu le dădem întotdeauna drumul după numărare... alegeam, pentru ei, viaţa...
În seara aceea am refuzat să-i mai prind. Urmăream cu vădită superioritate zbaterile partenerilor mei de joacă în timp ce mă concentram la mirosul florilor din grădină. La numărare, am fost ultima... şi după regula jocului trebuia să „ţin” la v-aţi-ascunselea... După ce s-au ascuns toţi nu am mai respectat regulile jocului şi, în loc să-i caut, m-am ascuns şi eu... atâta doar că pe mine nu m-a mai căutat nimeni...
Îmi amintesc că era târziu şi plecaseră toţi iar eu stăteam sub neonul agăţat de stâlp, cărăbuşii se roteau în jur izbindu-se de mine, lovindu-mi trupul chircit de frig şi frică... Am văzut o fereastră luminată şi m-am gândit că trebuie să fie casa mea... aşa că am plecat fară să mă mai caut, m-am lăsat acolo, singură...
De atunci tot încerc să mă găsesc... poate, cândva... cine ştie...
Semnalmente: părul de culoarea lemnului, cuminţit cât de cât în două codiţe împletite, o rochiţa roşie cu buline albe iar în picioarele goale, o pereche de săndăluţe prăfuite, nu mai ştiu ce culoare...
Dacă mă întâlniţi...
A, era să uit: ochii! În loc de ochi aveam două lacrimi mari în care se reflectau castanele coapte, indiferent de anotimp...

Poveste cu fluturi

(sau iubirea cât distanţa dintre mâini...)

Pentru că în anul acesta fluturii voiau să plece mai devreme, se gândise să-i ascundă, pentru un timp. Putea să-i strecoare într-un cântec dar erau toate atât de triste încât lacrimile o împiedicau să vadă pe unde călca... se putea împiedica şi fluturii şi-ar fi luat zborul... Şi mai avea în faţă doar o bucăţică de vară, începuse să-i numere zilele... Oricum, el era prea ocupat cu presupuse metamorfoze, în timp ce fluturilor ei le crescuseră aripile de foarte multă vreme...
Ar fi vrut să-i spună că-l iubeşte de la minus infinit până la plus infinit... dar îi era teamă că poate, cele două noţiuni se întâlnesc undeva, la vreun capăt, şi i-ar fi părut rău. Aşa făcea în copilărie când trebuia să arate cât de mult îşi iubeşte mama: depărta mâinile şi în timp ce distanţa dintre ele creştea, constata cu uimire şi părere de rău că undeva, la spate, mâinile aproape se atingeau... O iubire cât distanţa dintre mâini şi un braţ de fluturi furaţi pentru el, să-i coloreze iarna care urma să vină...
Ea putea trăi şi fără fluturi, o vreme... de pildă, până în primăvara viitoare, cât timp fluturii îşi vor dormi visele în coconul lor de mătase. Poate următoarea primăvară va veni mai devreme... Că doar şi anul trecut înflorise mărul în luna septembrie şi dacă mai ţinea puţin căldura, explodau şi florile de liliac a doua oară... Şi atunci, poate se trezeau şi fluturii...
Fără fluturi, se visa ea însăşi lepidopteră tăcută deşirând pe aripi fâşii de curcubeu. Îşi odihnea zborul pe arcuirea tâmplelor lui, frecându-şi picioarele de gândurile ce îşi aşteptau întruparea... Ştia dinainte ce urma să rostească şi îi răspundea cu zbateri de aripi... Câte una pentru fiecare cuvânt de-al lui, ca o zvâcnire de împliniri timpurii, la ceas de – încă - preludiu... Atâtea zbateri... şi pulberea de pe aripi prefăcută în alte zboruri decât ale ei... Dorinţă de nemurire sădită în trup atât de efemer! Culorile-i cădeau de pe aripi conturând sentimente... şi roşu... atât de mult roşu! Rană sau iubire... zbateri... Fără aripi era un biet vierme ce se târâie la picioarele lumii.
Trecute pulberi, aripi dezgolite... amintiri... era din nou cocon şi avea timp să-şi împlinească toate visele... să-i crească alte aripi acoperite de alte pulberi deşirând culori din alt curcubeu. Să poată zbura din nou pe fruntea lui, uimindu-l cu alte zboruri!
Pe el doar zborurile îl uimeau... de aceea avea nevoie de fluturi...