sâmbătă, 3 decembrie 2016

azi nu sunt știri

în încremenirea dintre două anotimpuri ploile au tăcut iar viscolele nu vorbesc încă.
nici scrânciobul nu plânge nu-l mai apasă niciun vis s-au îngrămădit toate în sertarul cu miros de levănţică printre fluturi fără aripi şi bucle decupate din părul păpuşilor de demult.
încă ude ferestrele sunt frontiere între lumea de pământ şi cea de creion.
închise.
îngerii au îmbătrânit şi îşi mângâie bărbile gânditori nu mai îndrăznesc zboruri.
până şi El pare că a obosit şi doarme.

tăcere.

doar calul meu alb galopând dinspre lună.


duminică, 27 noiembrie 2016

lăuntric: - plăsmuire

M-am născut în Valea Jiului și nu-mi pot imagina un loc mai potrivit unde să fi venit pe lume. Și munte, și vale, și deal, și ape limpezi în amonte de orășelul înnegrit de fum, și cete de copii pe fiecare stradă înțesată de case cu grădini în care tufe de dalii înalte, legate peste mijoc să nu se frângă, stăpâneau până toamna, târziu.   
Îmi amintesc pacea care se lăsa peste oraș, în serile târzii, de iarnă. Auzem fulgii cum se așează - straturi-straturi - peste pământul înghețat. Lumina neoanelor de pe stradă le dezvelea dansul și le accentua strălucirea. Vibram de promisiunea unei noi  zile de urcat pe derdeluș cu sania ori de făcut piruete pe canal, cu patinele. Mă înspăimântau brundușii care își sunau tălăngile pe la colțuri de străzi dar asta însemna că era atât de aproape Crăciunul! În casă mirosea a brad și a cozonaci și când deschideam ușa sobei, căldura focului îmi încălzea fața și mâinile înroșite de ger. Iar flăcările îmi spuneau, de fiecare dată, alte povești. 
Am avut, întotdeauna, o relație specială cu Dumnezeu și de aceea nu m-am simțit niciodată singură. Poate era înălțimea munților pe care-i cutreieram cea care mă făcea să îl simt aproape. Ori vârfurile brazilor pe care le priveam cum sprijină cerul. Sau - poate - era doar imaginația mea. Dar, nu știu cum, El îmi era - mereu, la îndemână.  
Am dus cu mine, peste ani, câte ceva din geografia acelor locuri: din întinsul zăpezii care - mereu punctuală - acoperea orașul în cele trei luni de iarnă de peste an, din parfumul florilor de salcâm care împodobeau, primăvara, cărările joase, din tăria și răceala pietrelor care formau munții ce creșteau din spatele casei noastre și din foșnetul frunzelor de castani strivite sub pași, în fiecare septembrie, în drumul spre școală.  
Trecutul acesta face parte din mine, omul care sunt azi. Îmi definește întreaga existență și știu că, dacă m-aș fi născut în alt loc, aș fi - acum - alt om.
Avem, fiecare, propria poveste. Iar pentru noi, românii, acel ”a fost o dată” începe în interiorul acestei hărți pe care istoria ne-a desenat-o ca fiindu-ne țară. Binecuvântare? Blestem? E liber, fiecare, să-și numească așa cum dorește, Începutul.
Eu voi alege acel ”dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic” al lui Petre Țuțea: ”Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.”

La mulți ani, România!

sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Libație

(copilului care mă locuiește)
Toamna noastră s-a născut bătrână, copile!
Deja a uitat unde a îngropat câţiva trandafiri iar acum a adormit în balansoar, lăsându-ne creioanele colorate în grijă.
Aşa că, am desenat o căpiţă să avem unde ascunde, mai târziu, greierii. Am conturat soarele şi l-am aşezat într-un colţ. Când îl vom agăţa în brad, de Crăciun, vom şti doar noi că nu e portocală. Puţin verde trist în mesteacănul sub care ne-am trăit vara şi, gata: ne putem înrăma anotimpul!
Vezi, copile? Anotimpurile noastre nu mai sunt năvalnice. Anul acesta şi primăvara îşi abandonase fluturii în cocon şi tot noi le-am desenat aripi pentru zbor.
Plângi, Flu?
Uite, dacă vrei, colorează aripi de fluturi pentru primăvara viitoare.
Tu eşti copil, pe tine nu se supără toamna...



joi, 6 octombrie 2016

Întâmpinare

- ramuri de credință -

prea e drum până la tine
Doamne
lemnul crucii te-a înălţat prea mult
am rătăcit
m-am îndoit adesea de noi
iar sângele palmelor tale
mi-a părut doar rugina
cuielor lumeşti

n-am crezut că faci şi tu jumătate din drum

cum să te întâmpin acum
când din ramurile de finic
am împletit cunună şi mi-am aşezat-o pe frunte
ca şi cum Eu

sâmbătă, 1 octombrie 2016

Viața ca o carte cu poze

- filă de jurnal -
Îi priveşti mai întâi coperta şi, cu nerăbdare, întorci primele file. Te copleşesc imagini, cuvinte, sentimente.
Treptat, pozele din carte se golesc de culori iar cuvintele sunt tot mai multe, uneori suprapuse, greu de desluşit. Un fel de puzzle care se cere dezlegat pentru a putea fi rostit. Chiar dacă rostirile sunt, de cele mai multe ori, şoapte.
Doar sentimentele rămân la fel de intense şi la fel de inutile: cine-şi mai face timp să privească în jur? Are, fiecare, propria carte.
Uneori o aşezi pe genunchi şi te pierzi în visare. Vântul îi întoarce câteva file şi, când te dezmeticeşti, observi că ai pierdut. Un an?... sau câţi?... şi încerci să înţelegi ce s-a întâmplat în cartea ta, fără tine.
Când ţi-e greu, te întorci la visuri. În ele ştii, întotdeauna, unde ai rămas. Zâmbeşti, iar cei de lângă tine te privesc cu uimire. Aruncă priviri invidioase peste cartea-ţi deschisă, uitată pe genunchi şi, dintr-o dată, faţa li se luminează a milă. Tu vei continua să zâmbeşti visurilor tale în timp ce vântul mai întoarce o filă.
Uneori intri în câte un vis. Atunci îţi scoţi toate pansamentele sub care îţi ascunzi, de obicei, poveştile. Și te priveşti în oglindă. Îţi îmbraci, pe rând, toate vieţile tale de până atunci şi le îndrepţi cutele de la rochiţe. O alegi pe cea care se asortează aşteptărilor tale. Şi, neapărat, zâmbeşti în timp ce chemi toată lumea aceea care locuieşte în tine. „Azi e ziua mea!” le spui şi toţi te sărbătoresc în timp ce un înger vă priveşte, aşezat - cuminte - pe o scară. Şi dacă uneori îţi vine să plângi ei te lasă acolo, cu ploaia ta... iar când se întorc, ţin în braţe curcubeul.
În vis îţi eşti şi zenit şi nadir, deopotrivă. Depinde doar de tine unde-ţi desenezi soarele. Şi ştii că Dumnezeu îţi face cu mâna ori de câte ori îţi ridici privirea spre cer. Şi zâmbeşti. Şi nici pietre de hotar nu există în visuri...
În vis, eşti întotdeauna tu.
Afară e noapte şi din nou dimineaţă. Se trag focuri de armă în numele păcii şi, în numele progresului, se promovează josnicia.
Şi nu deschizi geamul de teamă să nu-ţi intre viaţa peste visuri.

joi, 29 septembrie 2016

asediu de toamnă

- tot lui Flu, copilul care mă locuiește -  

ne-asediază toamna în cetate.
armata noastră: plopul şi-un năier
de-aceea, din creioane colorate
am construit creneluri pe castel.

e linişte; mai cade câte-o frunză
din plopul-scut de visuri dezbrăcat
şi am să şterg năierul de pe pânză
că ne-a lăsat doar luntrea şi-a plecat.

se-aude-n poarta mare Anotimpul.
nu plânge, Flu, nu vom capitula
pune-ți fularul! ne conduce timpul
înspre tărâmul fulgilor de nea.

sâmbătă, 24 septembrie 2016

pastișă la toamna care a venit

- ghiocei pentru flu -

uneori
prin noi trec copii încolonați
ținându-se de mâini
ne trag de suflete
hei, priviți-ne, suntem aici

în ochi ne apar sclipiri ciudate
în care se îngrămădesc toate amintirile,
ne punem mâinile la spate
arătăm că suntem cuminți
n-am stricat nimic
nu noi suntem vinovați de toată dezordinea asta care ne umple viețile,
îl privim pe copilul din noi cum aranjează covorul sub pasul păpușii care încă învață să meargă
și ne întrebăm unde ni s-au despărțit drumurile
și când i-am spus gata, de acum sunt mare, nu mai vin aici să mă joc

târziu
înțelegem că am greșit undeva
și dacă nu mai suntem în povestea copilului
nu mai suntem adevărați
suntem doar măști,

El e singurul adevăr