Visul

legendă încurcată

Se făcea că...
Lăsă în urmă tufele de trandafiri, mângâindu-l cu privirea pe cel cu petale mov căruia frumuseţea îi insuflase viaţă aşa cum făcuse demult cu Galateea. După ce ieşi pe poartă se înălţă pe piatra rotundă pentru a o putea zăvorî. Ştia că o Iliadă este mereu urmată de o Odisee şi îşi sechestră astfel visul, pe post de Penelopă... pentru când va reveni...
Apoi îşi puse piatra în buzunar cu gândul la Infern. Poate va avea nevoie de ea, cândva... mai ales că îşi amintea că îl mâniase parcă, pe Zeus...
La început paşii îi erau mici şi nesiguri, plouase mult în ultima vreme şi noroiul îi trăgea picioarele înapoi, dar curând ajunse la râu. Aici ştiu imediat ce are de făcut: o luă la dreapta de-a lungul apei, alegând să curgă împreună cu timpul iar nu împotriva lui...

Din când în când se trezea, bucurându-se că mai are timp pentru vise...

Când ajunse la dudul cu trunchiul gros văzu creanga pe care îşi legănase copilăria. Îşi întinse mâinile şi se prinse de ea. Cuprinzând lemnul, pendulând între cer şi pământ, peste apă... trebuia să găsească focul...
Aşa că îşi urmă calea simţind că prinsese puteri, că indiferent ce ar fi fost ele, acele ridicături de pământ peste care trecea îi păreau simple muşuroaie. Iar podul, oricâte temeri i-ar fi produs până atunci, îl trecu zâmbind şi fredonând o melodie veche fără să-i pese de luminiţele care străluceau reci în undele apei. Doar când îşi aminti de Lorelei avu o strângere de inimă... dar asta era, oricum, altă poveste...
Apoi trecu peste dunele de nisip simţindu-şi picioarele mai puternice şi luă pieptiş coasta. Când ajunse sus se hotărî să meargă spre lumină... altfel Apolo s-ar fi putut răzbuna...

Din când în când se trezea, bucurându-se...

Dealul din stânga era presărat cu cruci albe ca nişte semne de nemurire peste ceea ce a fost cândva muritor... Dealul din dreapta era presărat cu acoperişuri roşii ca nişte trecătoare semne aşezate peste nemurirea pământului... Ştiu atunci că e între viaţă şi moarte iar drumul pe care mergea era Styxul şi se gândi că, poate, ar trebui să se scalde în ţărâna lui. Se răzgândi apoi amintindu-şi că ţărâna nu-i va putea acoperi călcâiul... iar călcâiul îi era însuşi sufletul...
Drumul era străjuit acum de plopi înalţi şi se întrebă dacă Sfinxul stă pe margine şi trebuie să privească fiecare frunză pentru a-l ghici... sau aşteaptă undeva, în mijlocul drumului, nerăbdător să pună întrebarea...
Lăsă asta în mâna destinului repetându-şi însă obsesiv răspunsul, ca pe o poezie pregătită pentru serbare: omul! omul!

Din când în când se trezea...

Apoi ajunse într-un loc pustiu şi atunci ştiu că încurcase legendele... Nu de aici trebuia să fure focul... doar dacă Sfinxul nu-i pusese, cumva, altă întrebare şi greşise răspunsul...
Îşi verifică buzunarul: piatra era acolo şi acum trebuia să se întoarcă împreună cu Sisif... Îl văzu pe Ianus arătându-i cele două sensuri de curgere... Dar care era trecutul şi care viitorul? Dacă se întoarce înseamnă că alege trecutul... doar că acest timp începe acum... aşa că ar putea fi, totuşi, viitorul...
Pentru că Ithaca e rămasă în urmă... iar Odiseea continuă cu viitorul: întoarcerea spre acel ţărm din trecut...

Din când în când...

Poveste

Îţi voi spune o poveste...

Începe cu „a fost odată”, aşa cum încep mai toate poveştile, dar unele părţi din ea s-ar putea să-ţi pară plictisitor de cunoscute pentru că demult, când m-a durut prea tare ploaia şi sufletul mi-a fost prea apăsat de cer, ţi-am mai spus câteva cuvinte din povestea mea... Şi, în plus, mai toate poveştile seamănă între ele, făcând şi desfăcând lumi care se închid în suflete ce au rămas copii... A fost odată... pe vremea când mă puteam ascunde de zmei sub plapumă şi dimineţile aveau, toate, rochiţele curate... pe când îl puteam privi în ochi pe Dumnezeu fără să mă gândesc că ar fi bine dacă el nu m-ar pătrunde chiar până în adâncul sufletului... pe când stelele îmi erau hotar de visuri iar curcubeiele trăiau şi noaptea pentru că gândurile mele erau toate doar lumină... în acea vreme, deci... trăia o fetiţă...

Era ca o castană coaptă pentru că şi ochii, şi părul, şi pielea bronzată de jocurile copilăriei aveau reflexele acestor fructe coapte la început de toamnă... Iar strada copilăriei era străjuită de castani care îi desenau anotimpurile, an de an. Nu calendarul, ci castanii îi spuneau când venea primăvara şi tot ei o anunţau când încep şi când se termină vacanţele sau când vin şi pleacă păsările călătoare. Fetiţa noastră se simţea ocrotită şi în siguranţă în preajma lor şi simţindu-le sufletele delicate sub trunchiurile mari şi puternice, era fericită cu asemenea prieteni de nădejde... Trăia în pragul dintre două lumi: Lumea Tuturor, în care zăpezile cădeau pentru ca ei, copiii, să facă din ele oameni caraghioşi cu ochi de cărbuni şi nas de morcovi şi Lumea Ei, în care zăpezile căzute o ajutau să-şi înmulţească armata de îngeri care o vegheau: aşezată în zăpadă cu faţa spre cer îşi mişca mâinile ca pe nişte aripi gata de zbor... şi aşa se năşteau îngerii ei...La hotarul dintre cele două lumi, nu ştia niciodată unde îi este locul... Uneori, când picta aripi de fluturi colorând cerul mohorât, i se întâmpla să mai încurce lumile între ele şi răspundea îngerilor când o chemau oamenii... Şi credea atunci că Lumea Tuturor este la fel de frumoasă ca şi Lumea Ei. Încerca să zboare alături de oameni dar îşi rănea mai mereu genunchii... şi se aşeza din nou în pragul dintre cele două lumi, între chemări de îngeri şi chemările mamei care o mustra că iar vine acasă cu genunchii sângerând.

Şi pentru că în Lumea Tuturor trebuia să plătească pentru toate greşelile pe care le făcea, trăia mult în Lumea Ei unde toţi o iubeau aşa cum era: uneori veselă şi pusă pe şotii tăind aţa zmeului lui Dănuţ... alteori tristă ca o icoană dorindu-şi cu disperare ca acesta să n-o mai tragă de codiţe şi să o strângă în braţe, aproape de sufletul lui... Uneori zâmbind soarelui şi ploilor deopotrivă, alteori plângând pentru vestejiri de toamnă şi înfloriri de primăveri, fără discernământ... Prietenă cu cerul, se obişnuise să vadă până dincolo de nori, acolo unde Dumnezeul ei o privea cu multă îngăduinţă şi era mereu gata să o ierte şi să o ia în braţe când ea îşi întindea mânuţele spre el, fără să îi reproşeze că greşea prea mult când încurca lumile între ele... confundând îngerii cu oamenii...

Ei, dar s-a făcut târziu şi poate ai adormit... Sau povestea mea ţi se pare plictisitoare aşa cum te plictisesc, poate, animăluţele de pluş aruncate de-a valma pe rafturile magazinelor... deşi, cu zâmbete sau lacrimi pictate pe feţe, fiecare ţi-ar putea spune o poveste despre sufletele pe care (nu vei crede!) le ascund prin măruntaiele lor de cârpe...

Aşa că mă voi opri aici, deocamdată...

Tatălui meu

ultima scrisoare

Prima amintire cu tine este atât de veche, încât pare de pe alt tărâm. Eram mică, foarte mică şi mă ţineam de gratiile pătuţului în care îmi petrecem, pe atunci, marea parte a timpului. Tu te jucai cu sora mea. Îmi amintesc că îmi doream foarte mult să mă iei în braţe şi să te joci şi cu mine. N-ai băgat de seamă şi nu ai făcut-o. Plângeam.
Ultima amintire despre tine este dureros de vie în mine. Mă obsedează şi îmi tulbură nopţile. O pânză neagră şi pe ea îngrămădite litere şi cifre scrise cu vopsea albă: numele tău şi anii trăiţi. M-au pus pe mine să o scriu motivând că scriu frumos, ca tine. Şi am scris-o. Mâna îmi tremura de emoţii şi suspine iar ochii înlăcrimaţi mă împiedicau să văd. Poate nu am fost la înălţimea aşteptărilor tale, poate literele ce-ţi desenau numele au ieşit inegale iar anii tăi poate erau nedrept de strâmbi. Plângeam.
Între aceste două plânse amintiri mi se învălmăşesc toate celelalte. Încă nu şi-a găsit fiecare locul ei. Umblă haotic prin gândurile mele, pleacă şi revin, şi de aceea această scrisoare va fi, probabil, la fel de haotică. Dar sper că vei înţelege.
Din copilărie îmi amintesc mâna ta mare în care mi se pierdea mânuţa când mergeam alături... şi mândria că am un tată impozant şi frumos aşa cum nu mulţi din prietenii mei aveau... şi brazii uriaşi pe care îi aduceai acasă când te "întâlneai" cu Moşu'... şi emoţiile începutului de şcoală, ale primelor examene, ale primelor reuşite în viaţă... apoi dorurile depărtărilor, ale despărţirilor... revederile, atât de puţine revederi!
Te-a atras întotdeauna pământul. Rădăcinile ţi-au rămas mereu în satul natal oricât ai umblat prin lume iar când sarcinile vieţii au încetat să te mai apese, te-ai întors în satul unde-ţi lăsaseşi sufletul, să te bucuri de natura din care simţeai că faci parte. "Vin ploile" lui Bromfield îţi era, pe atunci, cartea de căpătâi şi îmi spuneai că te întăreşti împreună cu plantele pe care le vezi crescând după fiecare ploaie căzută... Era ca "întoarcerea în preistorie" a lui Blaga, dar ţi se împlinise un vis...
Pe măsură ce trec anii mă copleşeşte prezenţa ta în ceea ce mă credeam a fi doar eu. Sufletul acesta care se zvârcoleşte pentru fiecare frumuseţe văzută, fără să ştie ce-i cu el şi nici ce să facă să-şi scuture apăsările, de la tine îl am! Pe noi ne uimeau mereu, ca pentru prima oară, culorile pe care în fiecare anotimp ni le oferea grădina şi numai pentru noi aveau de spus atâtea poveşti florile din faţa casei! Pentru că noi eram “responsabili cu stratul de flori".
Ultima dată când am venit la tine ţi-am adus lalele si narcise din grădina mea. N-ai mai putut întinde mâna să le cuprinzi şi ţi le-am aşezat alături. Iar tu le-ai luat cu tine, acolo... Poate, acolo, vei fi "responsabil cu stratul de flori" şi va continua să te uimească fiecare înflorire. Şi vei fi fericit.
Toate mi se învălmăşesc în minte, cu zâmbete şi lacrimi amestecate, mai ales cu lacrimi! Mă doare neputinţa mea de a întoarce timpul, oricât de puţin... să te mai îmbrăţisez pentru ultima dată şi să-ţi spun că te iubesc... că nu mai ştiu dacă mi-am făcut vreodată timp pentru asta! Câte lucruri inutile am făcut în viaţă! Ce era mai important mi-a scăpat...
Ce să-ţi mai spun acum? Ţi-aş putea spune că, uite, azi-noapte a înflorit caisul! Sau că florile de liliac sunt tot mai îndrăzneţe şi încep să explodeze pe ram. Oare îmi vezi grădina de acolo, de sus? Mă auzi când le şoptesc florilor despre tine... despre noi?
Prin această scrisoare doresc să-ţi mărturisesc că te iubesc. Nu ştiu dacă mi-a ieşit prea bine. Sufletul meu e atât de împovărat ca şi cum toată neputinţa lumii îl apasă!
Ştiu că am greşit de multe ori. Te iubesc şi te rog să mă ierţi, bunul meu tată!

De 1 iunie

Te-aş întreba, în treacăt, dacă mai eşti copil,
dacă mai scoţi pe-afară poveştile din tine,
dacă zâmbeşti păpuşii cu ochii de vinil
ce-aşteaptă mângâiere pe raft, în magazine?

Te-aş întreba, în treacăt, dacă zâmbeşti în vis
când dau în pârg cireşii din amintirea veche
şi se aprinde luna pe cerul larg deschis
să vezi cum zboară îngeri cu fructe la ureche?

Te-aş întreba, în treacăt, dacă-i şi ziua ta
când eu din cuib de păsări pândesc să vină vara
şi-mi cos peste rochiţă petalele din ea
să-ntâmpin cărăbuşii în frac, când vine seara?

Te rog pe tine, omul oprit spre-a mă citi
Să-mi dăruieşti un zâmbet... şi să mai fim copii!

Eu nu mai dorm...

Eu nu mai dorm de-o vreme, să pot vedea când vii
să-mi scuturi dintre gene bobiţele de rouă,
să îmi aşezi în palme poveşti cu îngeri şi
să-mi picuri trist sărutul, pe buzele-amândouă.

Când mă pândeşte noaptea ascunsă după uşi
şi vrea să-mi tragă-n suflet obloane de uitare
deschid o amintire din palmele-căuş
şi o înalţ în ceruri, ca rugă spre iertare.

Eu nu mai dorm de-o vreme, că te-aş visa prea mult
şi îmi aştern pe rană petalele de sângeri
iar când mă-ntind în iarbă şi-ncerc să te ascult
miroase-n cer a lacrimi, a trandafiri şi-a îngeri.