rochițe de îngeri

- albul reflectă în mod egal toate culorile spectrului

îți amintești când îți spuneam că pot închide cerul în palme –

azi îți scriu despre cer

ca și cum aș vrea să mă mai nasc o dată

din zboruri

credeam

atunci

că iubirea rezolvă totul și lacrimile trec

așa cum trecea răceala de la siropul de brad

în copilărie

apoi am învățat cât de egale sunt culorile în albul luminii

o picătură de roșu în plus

și îngerii se transformau în fluturi colorați

lăsam mereu o parte de iubire nerostită

să nu murdărim rochițele albe ale îngerilor

ne pregăteam pentru povestea noastră

modelam cuvinte

mereu atenți la picătura aceea de roșu

care creștea în noi

în plus

însuflețeam cu ea – pe ascuns – macii verilor și adormeam

copii

în lanurile sângerii

am lăsat în urmă arlechini

măşti pictate cu lacrimi şi zâmbete

nu mă mai tem

acum

nici de prea multă iubire

nici de întunericul din nopţi

nici de praful din urmele mele

acum ştiu

lumina va fi mereu acolo

împlinind promisiunea întoarcerii

dincolo de politică, dincoace de iubirea de țară

Luptele de pe scena politicii românești par a fi devenit năucitoare. Au început să atragă în acest malaxor tot ce se află - întâmplător sau nu - în calea lor. Și fiecărui ”combatant” în parte, propria cămașă pare a-i fi mai aproape decât interesul general al societății, al țării.
Alexandru Paleologu spune, în „Interlocuţiuni”: „Există oameni cărora le este cu neputinţă să recunoască faptul că au greşit. Mârlanul nu cere scuze. Mârlanul nu cere iertare. Mârlanul nu recunoaşte nimic. Un domn, un om onest, o face foarte uşor, chiar dacă gestul său implică o modificare de raporturi sau o umilinţă.”
Îmi vine în minte bunica.
Îşi ştia întotdeauna rostul prin curtea de lângă casă, unde treburile nu se terminau niciodată. Uneori, vorbea despre ploile ce nu cădeau ori erau prea multe, după cum voia Dumnezeu. Ori despre pădurea unde pleca bunicul pentru a aduce un car de lemne şi căreia îi cunoştea fiecare frunză. Alteori, îmi spunea poveşti ale căror întâmplări mă asigura că s-au petrecut aievea, ori recita poezii pe care le ştia din copilărie. Seara îşi aşeza pe nas ochelarii prinşi cu sârmă şi deschidea singura carte pe care şi-o mai îngăduia. Biblia. Cu foi subţiri şi foşnitoare, aproape transparente şi cu margini roşii.
Cam la atât se pricepea bunica. Ăsta era rostul ei.
Ei, dar timpurile se schimbă.
Noi, cei de azi, ne pricepem la toate. Un fel de mici dumnezei aflaţi într-o nesfârşită luptă în care fiecare urmăreşte să devină el, Acela.
De la dreptul intangibil la opinie s-a ajuns la convingeri absurde ale deţinerii adevărului absolut. Fiecare dintre noi se crede atât de competent în orice problemă încât e gata să jignească pe oricine îndrăzneşte că gândească altceva. Şi nimeni nu cere iertare. Prea înjositor, nu-i aşa?
Eliade spunea că omul modern trebuie să aleagă între disperare şi credinţă. Emil Cioran a ales cartea: „Am citit ca un fel de dezertare.” Iar Steinhardt spunea în „Jurnalul fericirii”: „Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul.”
A ajuns lumea aceasta locul de unde cel care are o fărâmă de bun-simţ doreşte să evadeze în credinţă, în cărţi, în disperare?
Nu ne mai ştim locul în societate iar coatele au devenit obiecte de căţărare. Scopul: cât mai sus. Deasupra celorlalţi pe care îi dispreţuim, deasupra florilor pe care le ignorăm, deasupra lui Dumnezeu, dacă se poate... Cât mai sus!
Aș propune celor din conducerea acestei țări, dar și nouă, tuturor, un exerciţiu de umilinţă. Să ne întrebăm cât de necesari suntem fiecare dintre noi, ca individ, acestei țări. Acestei lumi. Câtă tristeţe şi câtă bucurie aducem.
Să facem asta până nu va fi prea târziu. Atât de târziu, încât nici tristeţea nici bucuria nu vor fi de ajuns. Pentru că totul va fi prea mic faţă de stropul acela de eternitate. 

echilibru

Rândurile acestea se doresc a fi un fel de echilibrare a balanței. Cum făceam în copilărie, când săniuța – amețită de atâta zăpadă – uita drumul drept și trăgea într-o parte, astfel că tu erai obligat să deviezi puțin, în partea opusă, pentru a putea ține drumul drept.
Mă revoltă când văd, preluate cu insistență în spațiul internetului, citate aparținând unor mari oameni de cultură români, în care se vorbește, nu tocmai laudativ, despre poporul român. Mă doare faptul că, prezentate așa, disparat, rupte din contextul de viață, de creație, în care autorul le-a scris/rostit ele pot distorsiona total, în ochii cititorului, simțămintele autorului. Iar tinerii noștri își culeg informațiile de peste tot, din mediul virtual cu precădere. Cum, de altfel, mă îngrozesc și comentariile pe care astfel de articole le stârnesc: toți sunt de acord că suntem un neam de ratați! O Românie orfană, lipsită de iubirea celor care o locuiesc.
Cum să-i facem pe tinerii noștri să-și iubească țara când noi înșine le arătăm cât de mult o disprețuim?
”Iartă-mă, Doamne, că sunt român!” Că a spus-o Emil Cioran sau a spus-o Mircea Zaprațan, nici nu are prea mare importanță, de vreme ce această frază a fost rostită într-un cerc foarte restrâns de prieteni, după o noapte de beție. Mă îngrozește faptul că sunt tineri care fără să fi citit, poate, mai nimic de Emil Cioran, vor lua această frază ca etalon pentru a-și măsura propria… neiubire de țară. ”Iubesc istoria României cu o ură grea” spunea Emil Cioran în ”Schimbarea la față a României”. Dar știm că el scria atunci când ”îi venea să-și tragă un glonte în cap”, când simțea dorința de a se răfui cu el însuși, și cu întregul univers, cum afirma Simone Boué. Cioran a renunțat să mai vorbească/scrie în limba română, e adevărat, dar în ”Caiete 1957 - 1972”, tot el este cel care afirmă: ”Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă simt mai român. Anii mă readuc la origini și mă cufundă iarăși în ele. Iar străbunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înțeleg acum, și câte ”scuze” le găsesc! (…) Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru că, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul că, rupându-mă de ea, am comis o trădare criminală.”
Aici, în spațiul virtual, cea mai cunoscută rostire a lui Petre Țuțea pare a fi afirmația: ”am stat treisprezece ani în temniță pentru un popor de idioți”. Simt nevoia să adaug, pe celălalt taler al balanței, următorul citat, din același autor: ”Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.”
Cioran, Țuțea, Brâncuși aveau dreptul să strige pentru că trăiau în exil. Dar iubeau acest neam, această țară! Ca niște copii abandonați care visează îmbrățișările mamei. Iubire amestecată cu neputință. Nu ură, ci deznădejde.
Oricât îl admir eu pe domnul Mircea Cărtărescu, - sau poate tocmai de aceea - mărturisesc că m-a durut afirmația domniei-sale potrivit căreia: ”Noi am trăit în dictaturi și în mizerie, n-am avut pe nimeni care să ne-nvețe rezistența și demnitatea.” (Mircea Cărtărescu, pentru ”Allgemeine Zeitung). Nu ne-a predat ea, Istoria, la Revoluție, despre demnitate? Și, apoi, mai sunt cărțile de istorie. Câți dintre noi am învățat lecția?
Vreau să reafirm rolul intelectualului român în formarea generațiilor. Tinerii de azi, ca cei dintotdeauna, își critică părinții, își critică dascălii, își critică țara. Sigur că avem dreptul să criticăm! Dar parcă nu e corect să avem doar drepturi. Trebuie să dăm ceva în schimb. Să facem un mic efort să cunoaștem pe de-a-ntregul ceea ce criticăm cu atâta ardoare. Și astfel, cunoscând, poate ajungem să iubim. Pentru că nu putem iubi ceea ce nu cunoaștem. Astăzi, spre deosebire de ieri, pare că nimeni – nici părinți, nici dascăli, nici conducători – nu mai face efortul să-i învețe pe acești tineri că ”patriotismul” este un cuvânt/simțământ frumos și, oricât ar rima, nu are nimic de a face cu ”comunismul”. ”În zilele noastre, a-ți iubi țara este aproape un delict”, spunea Dinu C. Giurescu.
O derută generală.
Astfel că, sosiți pentru prima dată în România, străinii sunt surprinși de frumusețea locurilor, a oamenilor, a obiceiurilor, a culturii noastre: ”Cum, România nu este o țară bananieră? Că așa înțelesesem din felul în care prietenii mei români (!) vorbeau despre ea!” 
Nu suntem nici mai răi, nici mai buni decât alții. Suntem noi, cu bune și cu rele. E bine că privim, din când în când, în noi, conștientizând partea noastră de vină. Cu condiția să facem acest lucru pentru a ne ierta. Pentru că lângă ură, invidie și răutate există și bucurie, altruism și iertare. Ne-ar fi de folos să le evidențiem mai mult. Prea ne izbesc breaking news-urile cu ultimele informații despre orice, catastrofă să fie. Iar dacă nu e, s-o facem să pară că e. Nu doar noi. Nici BBC-ul de azi nu-și mai permite pauze de o zi, așa cum făcea în 1930.
Deși, ar suna frumos un astfel de anunț, pe toate posturile: ”Azi nu sunt știri.”

delegare la îngeri

Singurele oglinzi în care ne mai privim, de o vreme, sunt vitrinele. Şi vedem doar poleiala hainelor. Zâmbetele – dacă există – se pierd undeva, în urmele de ploaie de pe sticla murdară. Iar sufletele trec pe lângă noi, mai departe. Tot desperecheate.
Eu așa am crezut: că iubirea rezolvă totul și lacrimile trec. Așa cum trecea răceala de la siropul de brad, în copilărie.
Îmbătrânim.
Și păstrăm mereu, din fiecare poveste pe care o spunem, o parte doar pentru noi. De teamă că, neînțelegând-o, cineva ne-ar putea întina povestea. Asemeni fluturilor care, de teamă să nu le ude roua polenul de pe aripi, se trezesc mai târziu, pierzând o bună parte din răsărit.
Poate și de aceea, uneori, ne înțelegem mai greu unii pe alții. Și pentru că nu poți iubi ceea ce nu cunoști, ne iubim mai puțin.
Le rămâne îngerilor noștri sarcina să împlinească ceea ce noi, oamenii, nu putem. Trebuie doar să credem în ei.
Și pentru că este Crăciunul, e din nou vremea poveștilor. Și avem, din nou, dezlegare la îngeri.

nu xmas (don't take Christ out of Christmas)

„ce pustiu ar fi spațiul dacă n-ar fi punctat cu biserici!” Petre Țuțea

De Crăciun, 
Isus umblă din casă-n casă
își caută loc pentru încă o naștere:
-E voie cu Viața?
Îi facem semn
-Ssst! Intră încet,
să nu audă vecinii,
așează-te aici, după gratiile coastelor
și încearcă să taci

Îl înghesuim în biserica dinlăuntrul nostru
un irod se detonează afară
ne ținem respirația cum făceam în copilărie, la v-ați ascunselea
să nu ne găsească, să nu ne găsească, să nu ne găsească

liniște

târziu
îl scoatem pe Isus dintre coaste 
îl recompunem și îl luăm de mână
pășim printre poze zimțate
un copil ne privește, zâmbind:
-Uite, mamă, Moș Crăciun!
-Ssst! E doar lumina zăpezii înghețate
încearcă să taci
îi răspunde mama
apoi se apleacă peste el
îl recompune și îl ia de mână
pășesc amândoi printre poze zimțate

S-a întors Moș Gerilă...

fauvism

Începutul semănase cu fauvismul lui Matisse. Spontan. Culori tari, neprelucrate. Sălbatic și pur, neamestecat. Și sincer, mai ales sincer. Uite, nu exagerez deloc: amintește-ți că, pe atunci, și tu alegeai mereu bomboana roșie când cineva îți întindea o pungă colorată și aveai, apoi, limba roșie, prea roșie.
Sau ți s-a întâmplat să vezi un câmp ori o pădure în care verdele era atât de verde încât să spui că, dacă l-ai fi văzut într-un tablou, ai fi crezut că era, cumva, exagerat. Prea tare.
Așa am început să ne prelucrăm culorile. Cine a mai văzut oameni mari cu limbi roșii, fără pic de venin? Iar senzația aceea de neprelucrat, a verdelui, trebuia trecută dincolo de linia sălbăticiei. Sau dincoace, că nu știam întotdeauna de care parte a culorilor suntem. Trebuia doar să ne domolim trăirile. Atât de colorați, cine ne-ar mai lua în serios? 
De atunci, tot ștergem culori.
După curcubeiele verii, urmează frunzele toamnei. Vor fi atât de multe frunze în formă de inimi roșii! Prea roșii.

out-of-the-way. visul din bibliotecă

furişată pe fereastra bibliotecii
noaptea îşi adună întunericul îngrămădindu-l
în lungi umbre ale dimineţii

„ia-ţi fantasmele tale şi umblă!” îmi cere ziua ce se deschide
mereu la aceeaşi pagină
pe care o tălmăcesc de fiecare dată altfel

mă desprind de pe raftul cărţilor cu poveşti
dintre îngeri somnoroşi cu aripi de ipsos
aşchii de vise îmi izbesc încă tâmplele
ţin ochii închişi
te recompun

păşeşti tăcut printre cititorii-năluci
ici un cuvânt
colo o iubire

îţi întind un bănuţ
cum fac duminica la biserică
îl încerci între dinţi

nu ai crezut niciodată în mine 

camera cu îngeri. despre dragoste

apăsam clanța grea, din fier rotunjit, bine cizelat și pășeam atentă peste pragul mare, de lemn

așa începeau, pe atunci, serile vacanțelor de vară
mă întâmpinau icoanele de pe pereții albi și zâmbetul bunicii care, așezată la masa mică din dreapta intrării, își ridica privirea, fericită că mă vede

totul era alb, aici
și cămașa bunicii, și varul pereților, și fața de masă dantelată, cusută în zilele reci, din iernile la fel de albe, și pernele înșiruite pe pat, de-a lungul peretelui cu icoane
doar cuvertura patului purta râuri de culori, asemeni zilei ce tocmai se terminase: și câmp și apă și păduri și lanuri de porumb și flori sălbatice și floarea soarelui și zâmbete, șotii, gropițe în obrajii îmbujorați, jocuri, râsete, copilării

mă așezam pe patul care păstra culorile zilei
"…și de aș avea atâta credință încât să mut munții, iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt" citea bunica
iar eu zâmbeam îngerilor care ieșeau de după soba proaspăt văruită,
îi priveam încolonându-se spre icoanele de pe pereți
și mă întrebam câtă dragoste am eu, numărând în gând și oameni, și vise, și cântece, și cerul albastru, și munții lângă care m-am născut, și puiul de mierlă, și

"și de aș împărți toată avuția mea și aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește" continua bunica
și îngerii așezau cununi pe capul sfinților din icoane, făcându-și treaba lor de îngeri, acolo sus
iar eu zâmbeam gândindu-mă la dragostea ce o revărsam zilnic spre mesteacănul plantat de mine, ajutându-l să crească

"dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă" citea bunica
și mă încruntam, recunoscând că n-am fost prea răbdătoare cu cei care au aruncat cu pietre în cățelul găsit între sălcii, la râu
în timp ce doi îngeri mă priveau întrebători și neliniștiți, parcă

"dar când va veni ceea ce este desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa" mă asigura bunica
și adormeam în sfințenia albelor fâlfâiri
de pe tavanul camerei cu îngeri din vacanțele de vară

*

ușa aceea e, acum, mică
pragul îl trec ușor,
nici îngerii nu mai împletesc cununi pentru capetele sfinților
înecați în albul de var al pereților

"și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. iar mai mare dintre acestea este Dragostea”
"
doar ochelarii bunicii, legați cu sârmă și așezați peste litere, măresc - prin lupa lor - Cuvântul

(toate citatele sunt preluate din Prima epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel)

Colind

Doamne, eu mai vreau să fiu copil
Să-mi zâmbească îngeri de zăpadă
Când privesc spre norul lor fragil
Şi mă-nalţ pe vârfuri, să mă vadă.

Să întind o mână către ei
Şi, în joacă, să îmi cadă-n poală
Să mi-i laşi o vreme, dacă vrei,
În ghiozdan să-i port, când merg la şcoală.

Să m-aşez cu faţa către cer
Fulgii să mă ningă peste gene
Să-mi îngheţe, lângă ochi, de ger
Câte-o lacrimă, din vreme-n vreme.

Să-l aştept, din nou, pe Moş Crăciun
Şi de-i tata, eu să nu-mi dau seama
Să mă-nec în lacrimi când îi spun
Poezii. Şi mult să râdă mama.

Doamne, nu ştiu astăzi cum să-ţi cer
Să mă ierţi, că am greşit prea multe
Şi de când ai mei s-au dus la cer
Nu mai are cine să m-asculte.

Uneori mai uit să mulţumesc
Nu mai sunt, demult, copil cuminte
Plâng prea mult şi prea ades greşesc
Şi în gând, şi-n faptă, şi-n cuvinte.

Şi acum că, iată, am crescut
Şi nu par să-mi meargă toate bine
Ar mai fi un lucru de făcut:
Să te rogi tu, Doamne, pentru mine.