sâmbătă, 29 august 2015

colourless

toamna asta nu-mi datorează nimic

îi cutreier cărările în formă de cruci
îngeri tăcuţi îmi cresc din palme
se aşază pe scări atârnate de cer
aşteptând mângâieri

ori poate răstigniri

nu sunt îngeri îmi spui
sunt doar vrăbii
scările duc înspre cuiburi uitate unde
arlechini demodaţi prefac în aripi
coji din zborurile verii

dar eu ştiu
îngerii aceia tăcuţi nu sunt vrăbii
scările sunt punţi între lumile noastre

după fiecare mângâiere urmează o răstignire

în tărâmul acesta fără culori
liniştea dintre noi are gust de toamnă

sâmbătă, 22 august 2015

Crochiu de toamnă

pleacă vara

câte o fluturare de mână 
pentru fiecare poveste care moare
înainte de a apuca să-i știm sfârşitul

prizonieri ai toamnelor noastre
suntem pomi la margini de drum
sub coaja tare ascundem suflete moi
ne împletim crengile ca gâturi de lebede îndrăgostite
dintr-o creangă ne cad frunze
din alta ne mai zboară fluturi
împreunare mută de zbor şi cădere

toamnele noastre umblă desperecheate pe lângă noi
două păsări mari cu aripi prea grele

orice moarte e o nouă viaţă
trebuie doar să ştii unde să o cauţi

Gânduri


Ploile de dimineaţă îl găseau mai mereu cuibărit într-un vis. De fapt, îl trezea cântecul acelui zâmbet, ca o chemare: pic, pic! pic, pic! Ieşea la geam şi zâmbea şi el, aşa cum zâmbeşti unei amintiri decupată dintr-o fotografie.
Învăţase să cânte asemeni ploii şi o făcea deseori. Dar niciodată de faţă cu lumea de afară. Între nebunie şi cuminţenie o alegea, mai mereu, pe cea din urmă. Nu se îndura să lase sfinţenia doar în seama îngerilor. Erau prea mulţi îngeri căzuţi.
Printre oameni, păşea întotdeauna în şoaptă. Îşi învelea tăcerea în alte tăceri aşternând straturi de cuvinte nerostite între el şi lume. Uneori, oamenii îi sfâşiau tăcerile cu un ţipăt. Atunci îşi reclădea bucăţile de linişte, aşa cum îşi refac păianjenii pânzele rupte. Apoi, după ce mai bâjbâia puţin prin întunericul acelui ţipăt străin, îşi aprindea lumina dinlăuntru. Cum fac orbii.
Locuia într-un adult cu trup de femeie. Îi colinda drumurile dintre creştet şi tălpi, zăbovind mai mult în zona coastelor. Și mai mult în partea stângă... Rămânea o vreme acolo, zăbrelit de bună voie, pasăre întoarsă în colivia de unde îşi luase zborul.
„Tu cântă mai departe!” îi şoptea ploaia. Şi ea pleca să-şi poarte zâmbetele către alte ferestre.
Închis între gratiile coastelor, zâmbea şi el, ca un cântec: pic, pic! pic, pic! Apoi îşi relua umbletul în lumea dintre creştet şi tălpi: Ahasverus rătăcitor în veşnică peregrinare, plătind pentru vina de a nu fi purtat alte cruci.
Strânsese în lumea sa toate anotimpurile. Pe cărările de lângă tâmplă cădeau fulgi mari şi albi ca lumina. Apoi urma locul acela colorat în primăveri unde se întâlnea cu Dumnezeu. Şi puţin mai jos, locul cu fluturii verii. Iar când cobora potecile până la tălpi simţea cum îi foşneşte toamna sub umblet.
„Aici poţi să fii ce vrei tu!” îşi spunea, întrebându-se ce fusese când se bucurase ultima oară. Poate zbor... ori petală... sau poate înger... Şi de fiecare dată îi părea rău că uitase ultimul vis.
Îşi amintea doar că rezonase mereu cu zâmbetele cântate ale ploii...
Şi că numise asta dragoste.

Poţi să auzi şi tu cântecul unui zâmbet.
Trebuie doar să-ţi prinzi cireşe la urechi chiar dacă ţi-au plecat demult primăverile... să recunoşti că-ţi zâmbesc şi ţie îngerii dintr-un colţ de cer şi să nu consideri acest lucru ca fiind, cumva, demodat... să alergi în picioarele goale prin câmpurile de maci fără să te sperie somnul care va urma... și să ştii că pământul pregăteşte mereu alte flori care încă dorm în sâmburii tăcuţi…
Şi să numeşti toate acestea dragoste.