Gânduri

pentru mineri

M-am născut în Vale.
Printre lucrurile care mi-au desenat începutul de viaţă s-au numărat munţii care se înălţau din spatele grădinii, Jiul care ducea în apele sale o parte din negrul cărbunelui, şcoala cu oglinda mare, din hol, deasupra căreia tronau cuvintele: „Elev, controlează-ţi ţinuta!” şi... înmormântările. Dureroasele înmormântări de... părţi din trupuri de mineri.

Despre mineriade şi despre cei care sunt vinovaţi de producerea lor voi lăsa istoria să vorbească. Nu-mi rămâne decât să sper că o va face corect.

Eu ştiu doar ceea ce am văzut.
Acolo, în Vale, soarele răsărea şi apunea altfel. O geografie a locului pe care o pot înţelege doar cei care ştiu că „noroc bun!” înseamnă speranţă pentru încă un petec de viaţă. Ziua se împărţea în „şuturi” îmbrăcate în şube gri şi târâte în cizme grele, de cauciuc. Pentru cei care ieşeau din şut începea o nouă zi. Pentru cei care intrau cerul se însera, înnegrindu-se.
De altfel, în Vale, totul se înnegrea...
Şi oamenii de zăpadă făcuţi de noi, copiii.
Şi oamenii adevăraţi întorşi din burta pământului.
Îi deosebeam după suflete.

Copiii de mineri erau altfel decât noi, ceilalţi copii.
Aveau, de multe ori, ceva în plus: o bicicletă, o săniuţă, o ciocolată. Şi, de cele mai multe ori, ceva în minus: un tată, un frate, un unchi. Iar sărutul părintesc pe care-l purtau pe tâmple era mai fierbinte... pentru că putea fi, oricând, ultimul.
Îmi voi aminti mereu de şotroanele din mijlocul străzii, întrerupte de câte un cortegiu funerar. Şi dacă trupul acela pământiu din sicriu era întreg, se chema că aveam de-a face cu o înmormântare... fericită.
Mulţi mineri rămâneau doar simple nume pe o listă lungă şi tristă. Familiile lor aprindeau candele la capul sicrielor goale sau în care odihnea doar o parte din trupul celui drag...

Vorbesc la trecut despre Vale aşa cum vorbesc despre copilăria mea.
Am plecat demult de acolo. Uneori mai trec munţii şi mă întorc în această Vale a Plângerii. Şi inima mi se strânge când mă întâmpină acelaşi negru aşternut peste case, peste pomi, peste străzi... ca o moarte... O moarte care, din când în când, îşi întinde mâna să mai apuce încă o viaţă...
Îi este atât de uşor să o facă!
*
Las aici „Imnul minerilor” cântat de Tatiana Stepa, o prietenă din copilărie. Am împărţit cu ea şi potecile munţilor, şi tăcerea pietrelor de pe malul Jiului, şi şotroanele întrerupte de prea multe cortegii funerare. Tatiana este ea însăşi o fiică a minei.

Mâine voi atinge stelele

Duna ţopăia pe lângă băiat pe cele trei labe. Pieptul lăsat – semn al maternităţii – îi sălta ciudat dând impresia că se va desprinde, la următorul salt, de trupul căţelei.
Când băiatul se opri pe marginea drumului Duna încetă să mai ţopăie. Îşi lăsă capul într-o parte şi îl privi cu ochii săi mari şi curioşi. Apoi îl urmări cu interes şi nelinişte cum se caţără în pom şi cum saltă de pe o creangă pe alta, până când scoase briceagul din buzunar şi începu să taie lemnul. Atunci Duna se culcă pe burtă măturând ţărâna drumului cu blana aurie, îşi lăsă capul pe laba din faţă, scoase un sunet asemănător unui oftat de uşurare şi păru că devine absentă la tot ce o înconjoară. Doar urechile ciulite arătau că urmărea fiecare zgomot care venea de sus. Erau prieteni.

Se împrieteniseră în urmă cu vreo trei ani, în primăvară. În ziua aceea Relu îi ceruse briceagul cu plăsele în formă de peşti iar Constantin se împotrivise. Relu îi propusese un schimb cu un cuţit care, zicea el, taie la fel de bine ca şi briceagul lui. Şi ca să-i demonstreze, îl înfipsese într-un ghemotoc auriu pe care îl ridicase dintre sălciile înverzite. Constantin auzise mai întâi schelălăitul lung şi subţire, apoi văzuse picăturile de sânge pe iarba crudă. Era căţelul ce se pripăşise în tufişurile de la marginea de jos a oraşului unde Jiul ieşea deseori din matcă, revărsându-se peste luncă. Nu avea mai mult de două luni iar copiii îl descoperiseră în timp ce băteau mingea pe maidan. Unii îl loveau ori îl chinuiau încercând să-l înveţe să-şi ţină echilibrul pe mingea în mişcare, aşa cum văzuseră anul trecut, când venise circul în oraşul lor... alţii, mai milostivi, îi întindeau o bucăţică din cornul pe care şi-l cumpărau de la brutăria din capătul străzii. „Ei, şi? Nu e câinele meu!” strigase Constantin, ascunzându-şi momentul de slăbiciune care l-ar fi transformat în ţinta ironiilor celorlalţi. Şi încercase să nu se simtă vinovat de nenorocirea căţelului.
Dar în noaptea aceea nu putuse dormi. Pândise clipa în care lumina dezvelise florile corcoduşului de sub fereastră şi se strecurase afară. Nu se oprise până la marginea oraşului.
La început îl ascunsese între lemnele din spatele casei, unde îi făcuse culcuş. Curând, căţelul începuse explorarea teritoriului şi Constantin fusese nevoit să ceară permisiunea bunicilor pentru noul locatar al curţii. Aşa începuse prietenia lor.
Lăbuţa dreaptă din faţă nu-i mai crescuse... Rămăsese un ciot care amintea, parcă, de o veche vinovăţie... dar Duna se făcuse o căţea frumoasă care nu se despărţea de băiat aproape niciodată. Îl însoţea cu ţopăiala ei caraghioasă în hoinăreala de la marginea oraşului ori în clipele de linişte petrecute în parcul din centru.

Constantin aruncă de sus creanga desprinsă din părul sălbatic, apoi sări şi el. Duna săltă ca un arc şi se precipită pe lângă băiat, dând din coada stufoasă. Se descurca binişor cu echilibrul. Nu-şi mai amintea ce înseamnă să ai patru labe, aşa că nu simţea lipsa acelei bucăţi de trup. Simţea, însă, lipsa unei bucăţi de suflet: cei doi căţeluşi aurii fătaţi nu demult. Într-o zi nu-i mai găsise în culcuşul dintre lemnele din spatele casei. Zadarnic îi căutase prin bălării... apele Jiului nu ştiau să vorbească...
– Lemnul ăsta de păr e grozav, Duna! E un lemn încăpăţânat cum e catârul lui Mihai... dar ce fericit sunt când reuşesc să îl supun! Brâncuşi a dat viaţă „Ţestoasei” dintr-un astfel de lemn... nu-mi amintesc exact... Poate chiar „Ţestoasa zburătoare”... înţelegi tu, Duna? O ţestoasă care zboară! Să te târâi şi să zbori, deopotrivă...
Duna mirosi neîncrezătoare lemnul fără să înţeleagă prea mult din entuziasmul băiatului. Ştia doar că până să pornească spre parc mai avea de aşteptat. Aşa că se lungi pe iarba încă verde acoperită ici şi colo de frunzele toamnei. Constantin tăie creanga alegând din ea doar lemnul pe care îl considera potrivit pentru gândurile sale... acel lemn care urma să primească pe trupul său trăirile şi zbaterile băiatului... Ştiuse ce avea să scoată la suprafaţa lui de cum îl văzuse. Învăţase că lemnele au viitoarea sculptură în ele... trebuia doar să elimine surplusul de material pentru a-i ajuta şi pe alţii să vadă ceea ce el vedea din prima clipă... Bunicul îl învăţase că fiecare lemn are sufletul său, dornic să fie descoperit. Şi îi dăruise briceagul pe care, de atunci, îl purta mereu în buzunar... şi ce bine se simţea când îi pipăia formele prin postavul pantalonilor!

Crescut de bunici, Constantin avusese parte de multe poveşti. Bunica îi spunea poveşti cu zmei şi cai înaripaţi iar el – pe măsură ce creştea – înţelegea altfel lumea din poveştile bunicii... Personajele imaginate de el nu semănau cu pozele din cărţi. De exemplu, Muma-Pădurii nu era o bătrână cu basma neagră, ştirbă şi cu un neg păros la baza nasului prea lung. Aşa arăta mai degrabă tanti Jenica, cea care vindea flori în piaţă, duminica. Muma-Pădurii era în trunchiul noduros şi contorsionat al prunului bătrân, din capătul grădinii... ar fi putut să o arate şi celorlalţi dacă şi-ar fi încrustat gândurile pe lemnul docil al prunului... Şi pe Ileana-Cosânzeana o cunoştea. Era închisă în lemnul cochet al salciei tânără şi mlădie de pe malul Jiului, cu pletele bătute de vânt şi încărcate de vrăbii.
Ei, dar poveştile bunicului erau altfel... erau poveşti adevărate. Cel mai mult o îndrăgea pe cea care îi vorbea despre copilul născut cu dorul de ducă în el, care fugea din micul sat unde văzuse lumina zilei şi se pierdea printre oamenii din oraşe, apoi se reîntorcea în Natura pe care o gândea mereu cu literă mare; cel care iarna făcea oameni de zăpadă de puteai jura că sunt vii sau mângâia într-un mod ciudat pietrele găsite la râu şi vedea în orice material - lemn şi piatră, deopotrivă - o esenţă care trebuia dezvăluită... Cuvintele despre viaţa lui Constantin Brâncuşi le asculta nemişcat, băiatul... de teamă să nu spulbure povestea...
Nimic nu-l urnea, atunci... nici chemarea bunicii – care anunţa că a scos din cuptor plăcinta cu mere...

Când porniră spre parc, soarele coborâse mult pe cer, sprijinindu-şi discul portocaliu în ramurile nucilor înşiraţi de-a lungul drumului. Deşi căldura amintea de vară, ziua era, totuşi, mai scurtă. Şi mai tăcută, parcă... I
ntrară în parc şi o luară la stânga, de-a lungul gardului, aşa cum făceau de fiecare dată. Ajunşi la „Masa Tăcerii”, Duna aşteptă până Constantin înconjură întregul ansamblu, apoi o porniră pe „Aleea Scaunelor”, trecură pe sub „Poarta Sărutului” şi-şi continuară drumul pe Calea Eroilor până la „Coloana fără sfârşit”. Era ceva de mers şi de câte ori parcurgea acest drum, Constantin îşi amintea că citise în cartea împrumutată de la biblioteca din oraş că Brâncuşi dorise ca această distanţă să amintească oamenilor că o Cale a Eroilor nu poate fi decât lungă şi grea.
Tot în cartea aceea citise că marele sculptor ar fi vrut ca lucrările sale să fie ridicate în grădini publice şi copiii să se joace peste ele, aşa cum se joacă peste pietrele născute din pământ... fără să ştie de cine sunt făcute, dar să simtă că sunt necesare acolo, că fără prezenţa lor locul ar fi nefiresc şi sărac... Îi plăcuse cartea. Iar el simţea că este unul dintre acei copii. Doar că nu se juca peste „pietrele” sculptorului. Se aşeza pe ele şi le asculta... întotdeauna aveau ceva de povestit...
Ajunşi lângă Coloană, Constantin aşeză lemnul de păr în iarbă, mângâindu-l încă o dată cu privirea. Se întinseră amândoi pe pământul care mai păstra în el căldura verii. Cu faţa în sus, Constantin privea silueta zveltă dar puternică a Coloanei care părea că sprijină cerul. Curând întunericul puse stăpânire pe zi. Ici şi colo, mici luminiţe începură să tremure în înalt.
– Vezi, Duna... mie îmi pare că această Coloană este o mână pe care Sculptorul o întinde către cer... şi atinge stelele cu ea... Când voi fi mare...
*
Toamna timpurie se strecurase de câteva zile în mica piaţă, nu departe de gara Montparnasse-Bienvenue, în arondismentul 14 al Parisului. Piaţa se numea „Constantin Brâncuşi”. Aşezat pe una din băncile înşirate de-a lungul străzii un bărbat privea, gânditor, cerul. Temătoare, stelele începeau să-şi dezvăluie strălucirea.
– Ei, hai să mergem, Duna. Trebuie să trecem şi pe la Galerie să punem la punct ultimele detalii pentru expoziţie. Visul meu e pe cale să se împlinească... Mâine voi atinge stelele...
Se ridică. O femelă de labrador auriu ţâşni pe lângă picioarele bărbatului, însoţindu-i paşii pe alee. Avea picioare înalte şi mers elegant, de care părea conştientă... doar pieptul lăsat – semn al maternităţii – îi sălta ciudat, amintind o altă poveste...
Duna era fericită că două ghemotoace aurii, mereu flămânde, o aşteptau acasă. Dar nu-şi uita nici datoria faţă de prietenul pe care îl însoţea în plimbările sale îngândurate ori în ceasurile de linişte petrecute în Atelier, unde Constantin modela într-un mod ciudat lemnele, însufleţindu-le...
index