gânduri din camera cu vedere spre toamnă

vara
se înalță zmeie de hârtie și se construiesc castele de o zi
valurile spală inimile desenate pe nisip
în care
iubiri de-o noapte dorm ghemuite
cu visele adunate în căușul palmelor
strânse
strâns
să nu depășească linia albă a zorilor

lucrurile trainice se fac înspre toamnă

când puii au învățat deja zborul și
ploile udă rădăcinile stoarse de efortul rodirii

din lemnul pomului sub care ne-am trăit vara
ne cioplim îngerii
care ne vor însoți
cât e iarna de lungă


urmeazã ultima stație
nu noi
nu încã
nu acum

și coborâm în întunericul acela
fără - cel puțin - să înțelegem
Încotro?

Înspre toamnă

anii s-au scurs
inconştienţi de tinereţea lor
asemeni cailor sălbatici care freamătă pământul sub copite
inconştienţi de perfecţiunea trupurilor puternice

am fost - pe rând -
stânci împietrite la hotarul dintre lumile noastre
aripi ce-și caută un căuș de suflet spre a se odihni
strigăte către cer
și tăcere către adâncuri

zâmbete și mirări
am fost

suntem lumină din iubirile de atunci
și întuneric din nopțile cu felinare stinse

dar acum știm să iubim mai frumos
mai adevărat

mai statornic

în plus

nopțile cresc
și avem mai mult timp pentru vise

”căci şi visele sunt pe măsura oamenilor”

(citatul aparține scriitorului Vasile Voiculescu în ”Căprioara din vis”)

Primăvară cu cireși fără îngeri

Virusul acesta a pus o virgulă între noi și viață.
Necesară, spun unii, pentru ca - după ce respirăm adânc, așa cum am învățat în școala primară că se face la virgule, - să ne continuăm viața de unde am rămas. Cei rămași.
Greșită, spun alții, pentru că viața înseamnă ”a trăi” și - așa cum am învățat tot în școala primară, - nu putem pune virgulă între subiect și predicat.
Unii îl mai au pe Dumnezeu sălășluit în ei, din vechime. Îi mai aștern pătuțul Pruncului Isus, când se naște și Îi mai șterg fruntea, când agonizează pe cruce. Nu sunt singuri nici în singurătate.
Altora le-a rămas doar un loc gol, înlăuntru, și încearcă să îl umple cu crâmpeie de lumini: un soare, o stea, un licurici. Ceva colorat care să umple golul de întuneric.
Oricum, dacă l-ai ales pe El, trebuie să-l ascunzi bine între coaste și să pășești atent. Zâmbetele - dacă sunt - stau ascunse dincolo de măștile acestea devenite obligatorii și nu-ți mai cunoști nici prietenii, nici dușmanii.
Totuși, oricât de diferită lumina din noi, umbrele noastre sunt la fel. Și ele se aștern peste același pământ, se apropie, se suprapun, se despart căutând uși neaflate încă: să intrăm - unii, ori să ieșim - alții. Să putem respira.
Cum se face la virgule.

de înviere. şotron

credinţa se născuse într-un vis
şi mai purta, de-aceea, somn pe gene
lăsase geamul visului deschis
ca îngerii s-o vadă şi s-o cheme

în raiul lor de dincolo de nori
la un şotron imaginat prin stele.
se pogorau, din curcubeu, culori
trăgând şi carul mare după ele

şi se făcea că îngeri de lumini
purtau pe umeri triste linişti mute
şi răstigniţi pe crucile de vini
spălau păcate grele. când tăcute,

înalte zboruri plânse de durere
vegheau din cer o nouă înviere.

rochițe de îngeri

- albul reflectă în mod egal toate culorile spectrului

îți amintești când îți spuneam că pot închide cerul în palme –

azi îți scriu despre cer

ca și cum aș vrea să mă mai nasc o dată

din zboruri

credeam

atunci

că iubirea rezolvă totul și lacrimile trec

așa cum trecea răceala de la siropul de brad

în copilărie

apoi am învățat cât de egale sunt culorile în albul luminii

o picătură de roșu în plus

și îngerii se transformau în fluturi colorați

lăsam mereu o parte de iubire nerostită

să nu murdărim rochițele albe ale îngerilor

ne pregăteam pentru povestea noastră

modelam cuvinte

mereu atenți la picătura aceea de roșu

care creștea în noi

în plus

însuflețeam cu ea – pe ascuns – macii verilor și adormeam

copii

în lanurile sângerii

am lăsat în urmă arlechini

măşti pictate cu lacrimi şi zâmbete

nu mă mai tem

acum

nici de prea multă iubire

nici de întunericul din nopţi

nici de praful din urmele mele

acum ştiu

lumina va fi mereu acolo

împlinind promisiunea întoarcerii

dincolo de politică, dincoace de iubirea de țară

Luptele de pe scena politicii românești par a fi devenit năucitoare. Au început să atragă în acest malaxor tot ce se află - întâmplător sau nu - în calea lor. Și fiecărui ”combatant” în parte, propria cămașă pare a-i fi mai aproape decât interesul general al societății, al țării.
Alexandru Paleologu spune, în „Interlocuţiuni”: „Există oameni cărora le este cu neputinţă să recunoască faptul că au greşit. Mârlanul nu cere scuze. Mârlanul nu cere iertare. Mârlanul nu recunoaşte nimic. Un domn, un om onest, o face foarte uşor, chiar dacă gestul său implică o modificare de raporturi sau o umilinţă.”
Îmi vine în minte bunica.
Îşi ştia întotdeauna rostul prin curtea de lângă casă, unde treburile nu se terminau niciodată. Uneori, vorbea despre ploile ce nu cădeau ori erau prea multe, după cum voia Dumnezeu. Ori despre pădurea unde pleca bunicul pentru a aduce un car de lemne şi căreia îi cunoştea fiecare frunză. Alteori, îmi spunea poveşti ale căror întâmplări mă asigura că s-au petrecut aievea, ori recita poezii pe care le ştia din copilărie. Seara îşi aşeza pe nas ochelarii prinşi cu sârmă şi deschidea singura carte pe care şi-o mai îngăduia. Biblia. Cu foi subţiri şi foşnitoare, aproape transparente şi cu margini roşii.
Cam la atât se pricepea bunica. Ăsta era rostul ei.
Ei, dar timpurile se schimbă.
Noi, cei de azi, ne pricepem la toate. Un fel de mici dumnezei aflaţi într-o nesfârşită luptă în care fiecare urmăreşte să devină el, Acela.
De la dreptul intangibil la opinie s-a ajuns la convingeri absurde ale deţinerii adevărului absolut. Fiecare dintre noi se crede atât de competent în orice problemă încât e gata să jignească pe oricine îndrăzneşte că gândească altceva. Şi nimeni nu cere iertare. Prea înjositor, nu-i aşa?
Eliade spunea că omul modern trebuie să aleagă între disperare şi credinţă. Emil Cioran a ales cartea: „Am citit ca un fel de dezertare.” Iar Steinhardt spunea în „Jurnalul fericirii”: „Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul.”
A ajuns lumea aceasta locul de unde cel care are o fărâmă de bun-simţ doreşte să evadeze în credinţă, în cărţi, în disperare?
Nu ne mai ştim locul în societate iar coatele au devenit obiecte de căţărare. Scopul: cât mai sus. Deasupra celorlalţi pe care îi dispreţuim, deasupra florilor pe care le ignorăm, deasupra lui Dumnezeu, dacă se poate... Cât mai sus!
Aș propune celor din conducerea acestei țări, dar și nouă, tuturor, un exerciţiu de umilinţă. Să ne întrebăm cât de necesari suntem fiecare dintre noi, ca individ, acestei țări. Acestei lumi. Câtă tristeţe şi câtă bucurie aducem.
Să facem asta până nu va fi prea târziu. Atât de târziu, încât nici tristeţea nici bucuria nu vor fi de ajuns. Pentru că totul va fi prea mic faţă de stropul acela de eternitate. 

echilibru

Rândurile acestea se doresc a fi un fel de echilibrare a balanței. Cum făceam în copilărie, când săniuța – amețită de atâta zăpadă – uita drumul drept și trăgea într-o parte, astfel că tu erai obligat să deviezi puțin, în partea opusă, pentru a putea ține drumul drept.
Mă revoltă când văd, preluate cu insistență în spațiul internetului, citate aparținând unor mari oameni de cultură români, în care se vorbește, nu tocmai laudativ, despre poporul român. Mă doare faptul că, prezentate așa, disparat, rupte din contextul de viață, de creație, în care autorul le-a scris/rostit ele pot distorsiona total, în ochii cititorului, simțămintele autorului. Iar tinerii noștri își culeg informațiile de peste tot, din mediul virtual cu precădere. Cum, de altfel, mă îngrozesc și comentariile pe care astfel de articole le stârnesc: toți sunt de acord că suntem un neam de ratați! O Românie orfană, lipsită de iubirea celor care o locuiesc.
Cum să-i facem pe tinerii noștri să-și iubească țara când noi înșine le arătăm cât de mult o disprețuim?
”Iartă-mă, Doamne, că sunt român!” Că a spus-o Emil Cioran sau a spus-o Mircea Zaprațan, nici nu are prea mare importanță, de vreme ce această frază a fost rostită într-un cerc foarte restrâns de prieteni, după o noapte de beție. Mă îngrozește faptul că sunt tineri care fără să fi citit, poate, mai nimic de Emil Cioran, vor lua această frază ca etalon pentru a-și măsura propria… neiubire de țară. ”Iubesc istoria României cu o ură grea” spunea Emil Cioran în ”Schimbarea la față a României”. Dar știm că el scria atunci când ”îi venea să-și tragă un glonte în cap”, când simțea dorința de a se răfui cu el însuși, și cu întregul univers, cum afirma Simone Boué. Cioran a renunțat să mai vorbească/scrie în limba română, e adevărat, dar în ”Caiete 1957 - 1972”, tot el este cel care afirmă: ”Cu cât îmbătrânesc, cu atât mă simt mai român. Anii mă readuc la origini și mă cufundă iarăși în ele. Iar străbunii mei, pe care i-am tot ponegrit, ce bine-i înțeleg acum, și câte ”scuze” le găsesc! (…) Extraordinara limbă română! De câte ori revin la ea (sau mai curând visez s-o fac, pentru că, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul că, rupându-mă de ea, am comis o trădare criminală.”
Aici, în spațiul virtual, cea mai cunoscută rostire a lui Petre Țuțea pare a fi afirmația: ”am stat treisprezece ani în temniță pentru un popor de idioți”. Simt nevoia să adaug, pe celălalt taler al balanței, următorul citat, din același autor: ”Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.”
Cioran, Țuțea, Brâncuși aveau dreptul să strige pentru că trăiau în exil. Dar iubeau acest neam, această țară! Ca niște copii abandonați care visează îmbrățișările mamei. Iubire amestecată cu neputință. Nu ură, ci deznădejde.
Oricât îl admir eu pe domnul Mircea Cărtărescu, - sau poate tocmai de aceea - mărturisesc că m-a durut afirmația domniei-sale potrivit căreia: ”Noi am trăit în dictaturi și în mizerie, n-am avut pe nimeni care să ne-nvețe rezistența și demnitatea.” (Mircea Cărtărescu, pentru ”Allgemeine Zeitung). Nu ne-a predat ea, Istoria, la Revoluție, despre demnitate? Și, apoi, mai sunt cărțile de istorie. Câți dintre noi am învățat lecția?
Vreau să reafirm rolul intelectualului român în formarea generațiilor. Tinerii de azi, ca cei dintotdeauna, își critică părinții, își critică dascălii, își critică țara. Sigur că avem dreptul să criticăm! Dar parcă nu e corect să avem doar drepturi. Trebuie să dăm ceva în schimb. Să facem un mic efort să cunoaștem pe de-a-ntregul ceea ce criticăm cu atâta ardoare. Și astfel, cunoscând, poate ajungem să iubim. Pentru că nu putem iubi ceea ce nu cunoaștem. Astăzi, spre deosebire de ieri, pare că nimeni – nici părinți, nici dascăli, nici conducători – nu mai face efortul să-i învețe pe acești tineri că ”patriotismul” este un cuvânt/simțământ frumos și, oricât ar rima, nu are nimic de a face cu ”comunismul”. ”În zilele noastre, a-ți iubi țara este aproape un delict”, spunea Dinu C. Giurescu.
O derută generală.
Astfel că, sosiți pentru prima dată în România, străinii sunt surprinși de frumusețea locurilor, a oamenilor, a obiceiurilor, a culturii noastre: ”Cum, România nu este o țară bananieră? Că așa înțelesesem din felul în care prietenii mei români (!) vorbeau despre ea!” 
Nu suntem nici mai răi, nici mai buni decât alții. Suntem noi, cu bune și cu rele. E bine că privim, din când în când, în noi, conștientizând partea noastră de vină. Cu condiția să facem acest lucru pentru a ne ierta. Pentru că lângă ură, invidie și răutate există și bucurie, altruism și iertare. Ne-ar fi de folos să le evidențiem mai mult. Prea ne izbesc breaking news-urile cu ultimele informații despre orice, catastrofă să fie. Iar dacă nu e, s-o facem să pară că e. Nu doar noi. Nici BBC-ul de azi nu-și mai permite pauze de o zi, așa cum făcea în 1930.
Deși, ar suna frumos un astfel de anunț, pe toate posturile: ”Azi nu sunt știri.”