fauvism

Începutul semănase cu fauvismul lui Matisse. Spontan. Culori tari, neprelucrate. Sălbatic și pur, neamestecat. Și sincer, mai ales sincer. Uite, nu exagerez deloc: amintește-ți că, pe atunci, și tu alegeai mereu bomboana roșie când cineva îți întindea o pungă colorată și aveai, apoi, limba roșie, prea roșie.
Sau ți s-a întâmplat să vezi un câmp ori o pădure în care verdele era atât de verde încât să spui că, dacă l-ai fi văzut într-un tablou, ai fi crezut că era, cumva, exagerat. Prea tare.
Așa am început să ne prelucrăm culorile. Cine a mai văzut oameni mari cu limbi roșii, fără pic de venin? Iar senzația aceea de neprelucrat, a verdelui, trebuia trecută dincolo de linia sălbăticiei. Sau dincoace, că nu știam întotdeauna de care parte a culorilor suntem. Trebuia doar să ne domolim trăirile. Atât de colorați, cine ne-ar mai lua în serios? 
De atunci, tot ștergem culori.
După curcubeiele verii, urmează frunzele toamnei. Vor fi atât de multe frunze în formă de inimi roșii! Prea roșii.

out-of-the-way. visul din bibliotecă

furişată pe fereastra bibliotecii
noaptea îşi adună întunericul îngrămădindu-l
în lungi umbre ale dimineţii

„ia-ţi fantasmele tale şi umblă!” îmi cere ziua ce se deschide
mereu la aceeaşi pagină
pe care o tălmăcesc de fiecare dată altfel

mă desprind de pe raftul cărţilor cu poveşti
dintre îngeri somnoroşi cu aripi de ipsos
aşchii de vise îmi izbesc încă tâmplele
ţin ochii închişi
te recompun

păşeşti tăcut printre cititorii-năluci
ici un cuvânt
colo o iubire

îţi întind un bănuţ
cum fac duminica la biserică
îl încerci între dinţi

nu ai crezut niciodată în mine 

camera cu îngeri. despre dragoste

apăsam clanța grea, din fier rotunjit, bine cizelat și pășeam atentă peste pragul mare, de lemn

așa începeau, pe atunci, serile vacanțelor de vară
mă întâmpinau icoanele de pe pereții albi și zâmbetul bunicii care, așezată la masa mică din dreapta intrării, își ridica privirea, fericită că mă vede

totul era alb, aici
și cămașa bunicii, și varul pereților, și fața de masă dantelată, cusută în zilele reci, din iernile la fel de albe, și pernele înșiruite pe pat, de-a lungul peretelui cu icoane
doar cuvertura patului purta râuri de culori, asemeni zilei ce tocmai se terminase: și câmp și apă și păduri și lanuri de porumb și flori sălbatice și floarea soarelui și zâmbete, șotii, gropițe în obrajii îmbujorați, jocuri, râsete, copilării

mă așezam pe patul care păstra culorile zilei
"…și de aș avea atâta credință încât să mut munții, iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt" citea bunica
iar eu zâmbeam îngerilor care ieșeau de după soba proaspăt văruită,
îi priveam încolonându-se spre icoanele de pe pereți
și mă întrebam câtă dragoste am eu, numărând în gând și oameni, și vise, și cântece, și cerul albastru, și munții lângă care m-am născut, și puiul de mierlă, și

"și de aș împărți toată avuția mea și aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește" continua bunica
și îngerii așezau cununi pe capul sfinților din icoane, făcându-și treaba lor de îngeri, acolo sus
iar eu zâmbeam gândindu-mă la dragostea ce o revărsam zilnic spre mesteacănul plantat de mine, ajutându-l să crească

"dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă" citea bunica
și mă încruntam, recunoscând că n-am fost prea răbdătoare cu cei care au aruncat cu pietre în cățelul găsit între sălcii, la râu
în timp ce doi îngeri mă priveau întrebători și neliniștiți, parcă

"dar când va veni ceea ce este desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa" mă asigura bunica
și adormeam în sfințenia albelor fâlfâiri
de pe tavanul camerei cu îngeri din vacanțele de vară

*

ușa aceea e, acum, mică
pragul îl trec ușor,
nici îngerii nu mai împletesc cununi pentru capetele sfinților
înecați în albul de var al pereților

"și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. iar mai mare dintre acestea este Dragostea”
"
doar ochelarii bunicii, legați cu sârmă și așezați peste litere, măresc - prin lupa lor - Cuvântul

(toate citatele sunt preluate din Prima epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel)

Colind

Doamne, eu mai vreau să fiu copil
Să-mi zâmbească îngeri de zăpadă
Când privesc spre norul lor fragil
Şi mă-nalţ pe vârfuri, să mă vadă.

Să întind o mână către ei
Şi, în joacă, să îmi cadă-n poală
Să mi-i laşi o vreme, dacă vrei,
În ghiozdan să-i port, când merg la şcoală.

Să m-aşez cu faţa către cer
Fulgii să mă ningă peste gene
Să-mi îngheţe, lângă ochi, de ger
Câte-o lacrimă, din vreme-n vreme.

Să-l aştept, din nou, pe Moş Crăciun
Şi de-i tata, eu să nu-mi dau seama
Să mă-nec în lacrimi când îi spun
Poezii. Şi mult să râdă mama.

Doamne, nu ştiu astăzi cum să-ţi cer
Să mă ierţi, că am greşit prea multe
Şi de când ai mei s-au dus la cer
Nu mai are cine să m-asculte.

Uneori mai uit să mulţumesc
Nu mai sunt, demult, copil cuminte
Plâng prea mult şi prea ades greşesc
Şi în gând, şi-n faptă, şi-n cuvinte.

Şi acum că, iată, am crescut
Şi nu par să-mi meargă toate bine
Ar mai fi un lucru de făcut:
Să te rogi tu, Doamne, pentru mine.

azi nu sunt știri

în încremenirea dintre două anotimpuri ploile au tăcut iar viscolele nu vorbesc încă.

nici scrânciobul nu plânge nu-l mai apasă niciun vis s-au îngrămădit toate în sertarul cu miros de levănţică printre fluturi fără aripi şi bucle decupate din părul păpuşilor de demult.

încă ude ferestrele sunt frontiere între lumea de pământ şi cea de creion.

închise.

îngerii au îmbătrânit şi îşi mângâie bărbile gânditori nu mai îndrăznesc zboruri.

până şi El pare că a obosit şi doarme.

tăcere.

doar calul meu alb galopând dinspre lună.

lăuntric: - plăsmuire

M-am născut în Valea Jiului și nu-mi pot imagina un loc mai potrivit unde să fi venit pe lume. Și munte, și vale, și deal, și ape limpezi în amonte de orășelul înnegrit de fum, și cete de copii pe fiecare stradă înțesată de case cu grădini în care tufe de dalii înalte, legate peste mijoc să nu se frângă, stăpâneau până toamna, târziu.   

Îmi amintesc pacea care se lăsa peste oraș, în serile târzii, de iarnă. Auzem fulgii cum se așează - straturi-straturi - peste pământul înghețat. Lumina neoanelor de pe stradă le dezvelea dansul și le accentua strălucirea. Vibram de promisiunea unei noi  zile de urcat pe derdeluș cu sania ori de făcut piruete pe canal, cu patinele. Mă înspăimântau brundușii care își sunau tălăngile pe la colțuri de străzi dar asta însemna că era atât de aproape Crăciunul! În casă mirosea a brad și a cozonaci și când deschideam ușa sobei, căldura focului îmi încălzea fața și mâinile înroșite de ger. Iar flăcările îmi spuneau, de fiecare dată, alte povești. 

Am avut, întotdeauna, o relație specială cu Dumnezeu și de aceea nu m-am simțit niciodată singură. Poate era înălțimea munților pe care-i cutreieram cea care mă făcea să îl simt aproape. Ori vârfurile brazilor pe care le priveam cum sprijină cerul. Sau - poate - era doar imaginația mea. Dar, nu știu cum, El îmi era - mereu, la îndemână.  

Am dus cu mine, peste ani, câte ceva din geografia acelor locuri: din întinsul zăpezii care - mereu punctuală - acoperea orașul în cele trei luni de iarnă de peste an, din parfumul florilor de salcâm care împodobeau, primăvara, cărările joase, din tăria și răceala pietrelor care formau munții ce creșteau din spatele casei noastre și din foșnetul frunzelor de castani strivite sub pași, în fiecare septembrie, în drumul spre școală. 　

Trecutul acesta face parte din mine, omul care sunt azi. Îmi definește întreaga existență și știu că, dacă m-aș fi născut în alt loc, aș fi - acum - alt om.

Avem, fiecare, propria poveste. Iar pentru noi, românii, acel ”a fost o dată” începe în interiorul acestei hărți pe care istoria ne-a desenat-o ca fiindu-ne țară. Binecuvântare? Blestem? E liber, fiecare, să-și numească așa cum dorește, Începutul.

Eu voi alege acel ”dacă n-aș fi român, n-aș fi nimic” al lui Petre Țuțea: ”Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc. Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.”

La mulți ani, România!

Libație

(copilului care mă locuiește)

Toamna noastră s-a născut bătrână, copile!

Deja a uitat unde a îngropat câţiva trandafiri iar acum a adormit în balansoar, lăsându-ne creioanele colorate în grijă.

Aşa că, am desenat o căpiţă să avem unde ascunde, mai târziu, greierii. Am conturat soarele şi l-am aşezat într-un colţ. Când îl vom agăţa în brad, de Crăciun, vom şti doar noi că nu e portocală. Puţin verde trist în mesteacănul sub care ne-am trăit vara şi, gata: ne putem înrăma anotimpul!

Vezi, copile? Anotimpurile noastre nu mai sunt năvalnice. Anul acesta şi primăvara îşi abandonase fluturii în cocon şi tot noi le-am desenat aripi pentru zbor.

Plângi, Flu?

Uite, dacă vrei, colorează aripi de fluturi pentru primăvara viitoare.

Tu eşti copil, pe tine nu se supără toamna...