Luptele de pe scena politicii românești par a fi devenit năucitoare. Au început să atragă în acest malaxor tot ce se află - întâmplător sau nu - în calea lor. Și fiecărui ”combatant” în parte, propria cămașă pare a-i fi mai aproape decât interesul general al societății, al țării.
Alexandru Paleologu spune, în „Interlocuţiuni”: „Există oameni cărora le este cu neputinţă să recunoască faptul că au greşit. Mârlanul nu cere scuze. Mârlanul nu cere iertare. Mârlanul nu recunoaşte nimic. Un domn, un om onest, o face foarte uşor, chiar dacă gestul său implică o modificare de raporturi sau o umilinţă.”
Îmi vine în minte bunica.
Îşi ştia întotdeauna rostul prin curtea de lângă casă, unde treburile nu se terminau niciodată. Uneori, vorbea despre ploile ce nu cădeau ori erau prea multe, după cum voia Dumnezeu. Ori despre pădurea unde pleca bunicul pentru a aduce un car de lemne şi căreia îi cunoştea fiecare frunză. Alteori, îmi spunea poveşti ale căror întâmplări mă asigura că s-au petrecut aievea, ori recita poezii pe care le ştia din copilărie. Seara îşi aşeza pe nas ochelarii prinşi cu sârmă şi deschidea singura carte pe care şi-o mai îngăduia. Biblia. Cu foi subţiri şi foşnitoare, aproape transparente şi cu margini roşii.
Cam la atât se pricepea bunica. Ăsta era rostul ei.
Ei, dar timpurile se schimbă.
Noi, cei de azi, ne pricepem la toate. Un fel de mici dumnezei aflaţi într-o nesfârşită luptă în care fiecare urmăreşte să devină el, Acela.
De la dreptul intangibil la opinie s-a ajuns la convingeri absurde ale deţinerii adevărului absolut. Fiecare dintre noi se crede atât de competent în orice problemă încât e gata să jignească pe oricine îndrăzneşte că gândească altceva. Şi nimeni nu cere iertare. Prea înjositor, nu-i aşa?
Eliade spunea că omul modern trebuie să aleagă între disperare şi credinţă. Emil Cioran a ales cartea: „Am citit ca un fel de dezertare.” Iar Steinhardt spunea în „Jurnalul fericirii”: „Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul.”
A ajuns lumea aceasta locul de unde cel care are o fărâmă de bun-simţ doreşte să evadeze în credinţă, în cărţi, în disperare?
Nu ne mai ştim locul în societate iar coatele au devenit obiecte de căţărare. Scopul: cât mai sus. Deasupra celorlalţi pe care îi dispreţuim, deasupra florilor pe care le ignorăm, deasupra lui Dumnezeu, dacă se poate... Cât mai sus!
Aș propune celor din conducerea acestei țări, dar și nouă, tuturor, un exerciţiu de umilinţă. Să ne întrebăm cât de necesari suntem fiecare dintre noi, ca individ, acestei țări. Acestei lumi. Câtă tristeţe şi câtă bucurie aducem.
Să facem asta până nu va fi prea târziu. Atât de târziu, încât nici tristeţea nici bucuria nu vor fi de ajuns. Pentru că totul va fi prea mic faţă de stropul acela de eternitate.
Alexandru Paleologu spune, în „Interlocuţiuni”: „Există oameni cărora le este cu neputinţă să recunoască faptul că au greşit. Mârlanul nu cere scuze. Mârlanul nu cere iertare. Mârlanul nu recunoaşte nimic. Un domn, un om onest, o face foarte uşor, chiar dacă gestul său implică o modificare de raporturi sau o umilinţă.”
Îmi vine în minte bunica.
Îşi ştia întotdeauna rostul prin curtea de lângă casă, unde treburile nu se terminau niciodată. Uneori, vorbea despre ploile ce nu cădeau ori erau prea multe, după cum voia Dumnezeu. Ori despre pădurea unde pleca bunicul pentru a aduce un car de lemne şi căreia îi cunoştea fiecare frunză. Alteori, îmi spunea poveşti ale căror întâmplări mă asigura că s-au petrecut aievea, ori recita poezii pe care le ştia din copilărie. Seara îşi aşeza pe nas ochelarii prinşi cu sârmă şi deschidea singura carte pe care şi-o mai îngăduia. Biblia. Cu foi subţiri şi foşnitoare, aproape transparente şi cu margini roşii.
Cam la atât se pricepea bunica. Ăsta era rostul ei.
Ei, dar timpurile se schimbă.
Noi, cei de azi, ne pricepem la toate. Un fel de mici dumnezei aflaţi într-o nesfârşită luptă în care fiecare urmăreşte să devină el, Acela.
De la dreptul intangibil la opinie s-a ajuns la convingeri absurde ale deţinerii adevărului absolut. Fiecare dintre noi se crede atât de competent în orice problemă încât e gata să jignească pe oricine îndrăzneşte că gândească altceva. Şi nimeni nu cere iertare. Prea înjositor, nu-i aşa?
Eliade spunea că omul modern trebuie să aleagă între disperare şi credinţă. Emil Cioran a ales cartea: „Am citit ca un fel de dezertare.” Iar Steinhardt spunea în „Jurnalul fericirii”: „Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul.”
A ajuns lumea aceasta locul de unde cel care are o fărâmă de bun-simţ doreşte să evadeze în credinţă, în cărţi, în disperare?
Nu ne mai ştim locul în societate iar coatele au devenit obiecte de căţărare. Scopul: cât mai sus. Deasupra celorlalţi pe care îi dispreţuim, deasupra florilor pe care le ignorăm, deasupra lui Dumnezeu, dacă se poate... Cât mai sus!
Aș propune celor din conducerea acestei țări, dar și nouă, tuturor, un exerciţiu de umilinţă. Să ne întrebăm cât de necesari suntem fiecare dintre noi, ca individ, acestei țări. Acestei lumi. Câtă tristeţe şi câtă bucurie aducem.
Să facem asta până nu va fi prea târziu. Atât de târziu, încât nici tristeţea nici bucuria nu vor fi de ajuns. Pentru că totul va fi prea mic faţă de stropul acela de eternitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu