Gânduri

pentru mineri

M-am născut în Vale.
Printre lucrurile care mi-au desenat începutul de viaţă s-au numărat munţii care se înălţau din spatele grădinii, Jiul care ducea în apele sale o parte din negrul cărbunelui, şcoala cu oglinda mare, din hol, deasupra căreia tronau cuvintele: „Elev, controlează-ţi ţinuta!” şi... înmormântările. Dureroasele înmormântări de... părţi din trupuri de mineri.

Despre mineriade şi despre cei care sunt vinovaţi de producerea lor voi lăsa istoria să vorbească. Nu-mi rămâne decât să sper că o va face corect.

Eu ştiu doar ceea ce am văzut.
Acolo, în Vale, soarele răsărea şi apunea altfel. O geografie a locului pe care o pot înţelege doar cei care ştiu că „noroc bun!” înseamnă speranţă pentru încă un petec de viaţă. Ziua se împărţea în „şuturi” îmbrăcate în şube gri şi târâte în cizme grele, de cauciuc. Pentru cei care ieşeau din şut începea o nouă zi. Pentru cei care intrau cerul se însera, înnegrindu-se.
De altfel, în Vale, totul se înnegrea...
Şi oamenii de zăpadă făcuţi de noi, copiii.
Şi oamenii adevăraţi întorşi din burta pământului.
Îi deosebeam după suflete.

Copiii de mineri erau altfel decât noi, ceilalţi copii.
Aveau, de multe ori, ceva în plus: o bicicletă, o săniuţă, o ciocolată. Şi, de cele mai multe ori, ceva în minus: un tată, un frate, un unchi. Iar sărutul părintesc pe care-l purtau pe tâmple era mai fierbinte... pentru că putea fi, oricând, ultimul.
Îmi voi aminti mereu de şotroanele din mijlocul străzii, întrerupte de câte un cortegiu funerar. Şi dacă trupul acela pământiu din sicriu era întreg, se chema că aveam de-a face cu o înmormântare... fericită.
Mulţi mineri rămâneau doar simple nume pe o listă lungă şi tristă. Familiile lor aprindeau candele la capul sicrielor goale sau în care odihnea doar o parte din trupul celui drag...

Vorbesc la trecut despre Vale aşa cum vorbesc despre copilăria mea.
Am plecat demult de acolo. Uneori mai trec munţii şi mă întorc în această Vale a Plângerii. Şi inima mi se strânge când mă întâmpină acelaşi negru aşternut peste case, peste pomi, peste străzi... ca o moarte... O moarte care, din când în când, îşi întinde mâna să mai apuce încă o viaţă...
Îi este atât de uşor să o facă!
*
Las aici „Imnul minerilor” cântat de Tatiana Stepa, o prietenă din copilărie. Am împărţit cu ea şi potecile munţilor, şi tăcerea pietrelor de pe malul Jiului, şi şotroanele întrerupte de prea multe cortegii funerare. Tatiana este ea însăşi o fiică a minei.