Tatălui meu

ultima scrisoare

Prima amintire cu tine este atât de veche, încât pare de pe alt tărâm. Eram mică, foarte mică şi mă ţineam de gratiile pătuţului în care îmi petrecem, pe atunci, marea parte a timpului. Tu te jucai cu sora mea. Îmi amintesc că îmi doream foarte mult să mă iei în braţe şi să te joci şi cu mine. N-ai băgat de seamă şi nu ai făcut-o. Plângeam.
Ultima amintire despre tine este dureros de vie în mine. Mă obsedează şi îmi tulbură nopţile. O pânză neagră şi pe ea îngrămădite litere şi cifre scrise cu vopsea albă: numele tău şi anii trăiţi. M-au pus pe mine să o scriu motivând că scriu frumos, ca tine. Şi am scris-o. Mâna îmi tremura de emoţii şi suspine iar ochii înlăcrimaţi mă împiedicau să văd. Poate nu am fost la înălţimea aşteptărilor tale, poate literele ce-ţi desenau numele au ieşit inegale iar anii tăi poate erau nedrept de strâmbi. Plângeam.
Între aceste două plânse amintiri mi se învălmăşesc toate celelalte. Încă nu şi-a găsit fiecare locul ei. Umblă haotic prin gândurile mele, pleacă şi revin, şi de aceea această scrisoare va fi, probabil, la fel de haotică. Dar sper că vei înţelege.
Din copilărie îmi amintesc mâna ta mare în care mi se pierdea mânuţa când mergeam alături... şi mândria că am un tată impozant şi frumos aşa cum nu mulţi din prietenii mei aveau... şi brazii uriaşi pe care îi aduceai acasă când te "întâlneai" cu Moşu'... şi emoţiile începutului de şcoală, ale primelor examene, ale primelor reuşite în viaţă... apoi dorurile depărtărilor, ale despărţirilor... revederile, atât de puţine revederi!
Te-a atras întotdeauna pământul. Rădăcinile ţi-au rămas mereu în satul natal oricât ai umblat prin lume iar când sarcinile vieţii au încetat să te mai apese, te-ai întors în satul unde-ţi lăsaseşi sufletul, să te bucuri de natura din care simţeai că faci parte. "Vin ploile" lui Bromfield îţi era, pe atunci, cartea de căpătâi şi îmi spuneai că te întăreşti împreună cu plantele pe care le vezi crescând după fiecare ploaie căzută... Era ca "întoarcerea în preistorie" a lui Blaga, dar ţi se împlinise un vis...
Pe măsură ce trec anii mă copleşeşte prezenţa ta în ceea ce mă credeam a fi doar eu. Sufletul acesta care se zvârcoleşte pentru fiecare frumuseţe văzută, fără să ştie ce-i cu el şi nici ce să facă să-şi scuture apăsările, de la tine îl am! Pe noi ne uimeau mereu, ca pentru prima oară, culorile pe care în fiecare anotimp ni le oferea grădina şi numai pentru noi aveau de spus atâtea poveşti florile din faţa casei! Pentru că noi eram “responsabili cu stratul de flori".
Ultima dată când am venit la tine ţi-am adus lalele si narcise din grădina mea. N-ai mai putut întinde mâna să le cuprinzi şi ţi le-am aşezat alături. Iar tu le-ai luat cu tine, acolo... Poate, acolo, vei fi "responsabil cu stratul de flori" şi va continua să te uimească fiecare înflorire. Şi vei fi fericit.
Toate mi se învălmăşesc în minte, cu zâmbete şi lacrimi amestecate, mai ales cu lacrimi! Mă doare neputinţa mea de a întoarce timpul, oricât de puţin... să te mai îmbrăţisez pentru ultima dată şi să-ţi spun că te iubesc... că nu mai ştiu dacă mi-am făcut vreodată timp pentru asta! Câte lucruri inutile am făcut în viaţă! Ce era mai important mi-a scăpat...
Ce să-ţi mai spun acum? Ţi-aş putea spune că, uite, azi-noapte a înflorit caisul! Sau că florile de liliac sunt tot mai îndrăzneţe şi încep să explodeze pe ram. Oare îmi vezi grădina de acolo, de sus? Mă auzi când le şoptesc florilor despre tine... despre noi?
Prin această scrisoare doresc să-ţi mărturisesc că te iubesc. Nu ştiu dacă mi-a ieşit prea bine. Sufletul meu e atât de împovărat ca şi cum toată neputinţa lumii îl apasă!
Ştiu că am greşit de multe ori. Te iubesc şi te rog să mă ierţi, bunul meu tată!