Poveste

Îţi voi spune o poveste...

Începe cu „a fost odată”, aşa cum încep mai toate poveştile, dar unele părţi din ea s-ar putea să-ţi pară plictisitor de cunoscute pentru că demult, când m-a durut prea tare ploaia şi sufletul mi-a fost prea apăsat de cer, ţi-am mai spus câteva cuvinte din povestea mea... Şi, în plus, mai toate poveştile seamănă între ele, făcând şi desfăcând lumi care se închid în suflete ce au rămas copii... A fost odată... pe vremea când mă puteam ascunde de zmei sub plapumă şi dimineţile aveau, toate, rochiţele curate... pe când îl puteam privi în ochi pe Dumnezeu fără să mă gândesc că ar fi bine dacă el nu m-ar pătrunde chiar până în adâncul sufletului... pe când stelele îmi erau hotar de visuri iar curcubeiele trăiau şi noaptea pentru că gândurile mele erau toate doar lumină... în acea vreme, deci... trăia o fetiţă...

Era ca o castană coaptă pentru că şi ochii, şi părul, şi pielea bronzată de jocurile copilăriei aveau reflexele acestor fructe coapte la început de toamnă... Iar strada copilăriei era străjuită de castani care îi desenau anotimpurile, an de an. Nu calendarul, ci castanii îi spuneau când venea primăvara şi tot ei o anunţau când încep şi când se termină vacanţele sau când vin şi pleacă păsările călătoare. Fetiţa noastră se simţea ocrotită şi în siguranţă în preajma lor şi simţindu-le sufletele delicate sub trunchiurile mari şi puternice, era fericită cu asemenea prieteni de nădejde... Trăia în pragul dintre două lumi: Lumea Tuturor, în care zăpezile cădeau pentru ca ei, copiii, să facă din ele oameni caraghioşi cu ochi de cărbuni şi nas de morcovi şi Lumea Ei, în care zăpezile căzute o ajutau să-şi înmulţească armata de îngeri care o vegheau: aşezată în zăpadă cu faţa spre cer îşi mişca mâinile ca pe nişte aripi gata de zbor... şi aşa se năşteau îngerii ei...La hotarul dintre cele două lumi, nu ştia niciodată unde îi este locul... Uneori, când picta aripi de fluturi colorând cerul mohorât, i se întâmpla să mai încurce lumile între ele şi răspundea îngerilor când o chemau oamenii... Şi credea atunci că Lumea Tuturor este la fel de frumoasă ca şi Lumea Ei. Încerca să zboare alături de oameni dar îşi rănea mai mereu genunchii... şi se aşeza din nou în pragul dintre cele două lumi, între chemări de îngeri şi chemările mamei care o mustra că iar vine acasă cu genunchii sângerând.

Şi pentru că în Lumea Tuturor trebuia să plătească pentru toate greşelile pe care le făcea, trăia mult în Lumea Ei unde toţi o iubeau aşa cum era: uneori veselă şi pusă pe şotii tăind aţa zmeului lui Dănuţ... alteori tristă ca o icoană dorindu-şi cu disperare ca acesta să n-o mai tragă de codiţe şi să o strângă în braţe, aproape de sufletul lui... Uneori zâmbind soarelui şi ploilor deopotrivă, alteori plângând pentru vestejiri de toamnă şi înfloriri de primăveri, fără discernământ... Prietenă cu cerul, se obişnuise să vadă până dincolo de nori, acolo unde Dumnezeul ei o privea cu multă îngăduinţă şi era mereu gata să o ierte şi să o ia în braţe când ea îşi întindea mânuţele spre el, fără să îi reproşeze că greşea prea mult când încurca lumile între ele... confundând îngerii cu oamenii...

Ei, dar s-a făcut târziu şi poate ai adormit... Sau povestea mea ţi se pare plictisitoare aşa cum te plictisesc, poate, animăluţele de pluş aruncate de-a valma pe rafturile magazinelor... deşi, cu zâmbete sau lacrimi pictate pe feţe, fiecare ţi-ar putea spune o poveste despre sufletele pe care (nu vei crede!) le ascund prin măruntaiele lor de cârpe...

Aşa că mă voi opri aici, deocamdată...