colourless

toamna asta nu-mi datorează nimic

îi cutreier cărările în formă de cruci

îngeri tăcuţi îmi cresc din palme

se aşază pe scări atârnate de cer

aşteptând mângâieri

ori poate răstigniri

nu sunt îngeri îmi spui

sunt doar vrăbii

scările duc înspre cuiburi uitate unde

arlechini demodaţi prefac în aripi

coji din zborurile verii

dar eu ştiu

îngerii aceia tăcuţi nu sunt vrăbii

scările sunt punţi între lumile noastre

după fiecare mângâiere urmează o răstignire

în tărâmul acesta fără culori

liniştea dintre noi are gust de toamnă

Crochiu de toamnă

pleacă vara

câte o fluturare de mână 

pentru fiecare poveste care moare

înainte de a apuca să-i știm sfârşitul

prizonieri ai toamnelor noastre

suntem pomi la margini de drum

sub coaja tare ascundem suflete moi

ne împletim crengile ca gâturi de lebede îndrăgostite

dintr-o creangă ne cad frunze

din alta ne mai zboară fluturi

împreunare mută de zbor şi cădere

toamnele noastre umblă desperecheate pe lângă noi

două păsări mari cu aripi prea grele

orice moarte e o nouă viaţă

trebuie doar să ştii unde să o cauţi

Gânduri

Ploile de dimineaţă îl găseau mai mereu cuibărit într-un vis. De fapt, îl trezea cântecul acelui zâmbet, ca o chemare: pic, pic! pic, pic! Ieşea la geam şi zâmbea şi el, aşa cum zâmbeşti unei amintiri decupată dintr-o fotografie.

Învăţase să cânte asemeni ploii şi o făcea deseori. Dar niciodată de faţă cu lumea de afară. Între nebunie şi cuminţenie o alegea, mai mereu, pe cea din urmă. Nu se îndura să lase sfinţenia doar în seama îngerilor. Erau prea mulţi îngeri căzuţi.

Printre oameni, păşea întotdeauna în şoaptă. Îşi învelea tăcerea în alte tăceri aşternând straturi de cuvinte nerostite între el şi lume. Uneori, oamenii îi sfâşiau tăcerile cu un ţipăt. Atunci îşi reclădea bucăţile de linişte, aşa cum îşi refac păianjenii pânzele rupte. Apoi, după ce mai bâjbâia puţin prin întunericul acelui ţipăt străin, îşi aprindea lumina dinlăuntru. Cum fac orbii.

Locuia într-un adult cu trup de femeie. Îi colinda drumurile dintre creştet şi tălpi, zăbovind mai mult în zona coastelor. Și mai mult în partea stângă... Rămânea o vreme acolo, zăbrelit de bună voie, pasăre întoarsă în colivia de unde îşi luase zborul.

„Tu cântă mai departe!” îi şoptea ploaia. Şi ea pleca să-şi poarte zâmbetele către alte ferestre.

Închis între gratiile coastelor, zâmbea şi el, ca un cântec: pic, pic! pic, pic! Apoi îşi relua umbletul în lumea dintre creştet şi tălpi: Ahasverus rătăcitor în veşnică peregrinare, plătind pentru vina de a nu fi purtat alte cruci.

Strânsese în lumea sa toate anotimpurile. Pe cărările de lângă tâmplă cădeau fulgi mari şi albi ca lumina. Apoi urma locul acela colorat în primăveri unde se întâlnea cu Dumnezeu. Şi puţin mai jos, locul cu fluturii verii. Iar când cobora potecile până la tălpi simţea cum îi foşneşte toamna sub umblet.

„Aici poţi să fii ce vrei tu!” îşi spunea, întrebându-se ce fusese când se bucurase ultima oară. Poate zbor... ori petală... sau poate înger... Şi de fiecare dată îi părea rău că uitase ultimul vis.

Îşi amintea doar că rezonase mereu cu zâmbetele cântate ale ploii...

Şi că numise asta dragoste.

Poţi să auzi şi tu cântecul unui zâmbet.

Trebuie doar să-ţi prinzi cireşe la urechi chiar dacă ţi-au plecat demult primăverile... să recunoşti că-ţi zâmbesc şi ţie îngerii dintr-un colţ de cer şi să nu consideri acest lucru ca fiind, cumva, demodat... să alergi în picioarele goale prin câmpurile de maci fără să te sperie somnul care va urma... și să ştii că pământul pregăteşte mereu alte flori care încă dorm în sâmburii tăcuţi…

Şi să numeşti toate acestea dragoste.

Vânzătorul de îngheţată

Toţi îl iubeam.
Îl întâlneam în vacanţele de vară, la intervale de câteva zile, pe uliţele din satul bunicilor. Împingea toneta pe a cărei vopsea scorojită încă se mai distingeau biluţele colorate, îngrămădite în cornete ce păreau mereu prea mici.
Din loc în loc se oprea şi îşi ademenea micii muşterii. Ne ridicam fericiţi din praful uliţelor şi ne grăbeam spre case pentru a cere părinţilor bănuţul necesar cumpărării clipelor de răcoare aromată. Pentru că azi era „cu bani”.
Aşa striga vânzătorul de îngheţată, printre cetele de pofticioşi: „Azi cu bani, mâine fără bani!” Şi nu ştiu cum se făcea, dar în satul acela uitat de lume, vânzătorul de îngheţată ajungea tot în zile „cu bani”. Niciun copil nu-şi amintea să fi primit vreodată aroma colorată „fără bani”.
Ne înşiram în faţa lui, zâmbind. Îi întindeam pumnul mic în care strângeam cu grijă bănuţul încălzit de atâta dorinţă iar cu cealaltă mână primeam, aproape cu evlavie, cornetul.
După ce şi ultimul dintre noi îşi lua porţia de fericire, vânzătorul de îngheţată pleca mulţumit, nu înainte de a ne asigura că îi suntem la fel de dragi pe cât ne este el nouă şi că aşteaptă următoarea întâlnire cu tot atâta nerăbdare. Şi, cine ştie? Poate data viitoare va fi o zi „fără bani”...
Într-o vară, toneta apăruse şi a doua zi.
Ne-am privit uimiţi de atât nesperat noroc şi am alergat după ea. Demult nu mai văzuseră acele uliţe atâta fericire!
Dar vânzătorul de îngheţată striga în gura mare: „Azi cu bani, mâine fără bani!” fără să-i pese că ne înşela aşteptările. Că „azi” trebuia să fie „fără bani”.
- Fără bani? Ia uite la ei, împieliţaţii! Hai, căraţi-vă de aici! Frumos v-au învăţat părinţii! Să cerşiţi! se stropşise el, supărat de îndrăzneala noastră.
- Dar ai zis că mâine...
- La fel spun şi acum: mâine! Azi, însă, e cu bani!
Niciunul dintre noi nu avea bănuţul pregătit în pumn. Şi nimeni nu s-a grăbit spre casă pentru a-l cere. Ne-am reluat jocul uitat în ţărâna drumului şi ne-am ascuns în adâncuri de suflete una din primele dezamăgiri pe care viaţa ni le rezervase.
De atunci nimeni nu l-a mai iubit pe vânzătorul de îngheţată.
*
Am crescut. Nu mai tânjesc demult după cupele reci şi colorate.
Dar am învăţat că viaţa e un vânzător de îngheţată care aşteaptă să-ţi deschizi pumnul şi să-i întinzi bănuţul pentru fiecare aromă pe care ţi-o oferă. Astăzi. Nu există mâine.

după iarna aceasta mai vine o iarnă

după iarna aceasta mai vine o iarnă
dar în loc de zăpezi vor fi îngeri căzuţi
să le-ntindem smeriţi câte-un loc să se-aştearnă
când coboară în noi temători şi tăcuţi

s-adunăm din noroi sfinţii şterşi şi himerici
să le dăm sfiiciuni şi culori înapoi
rânduit aşezaţi pe pereţi de biserici
să privească zâmbind la copiii din noi

înviaţi şi senini vor rămâne-n icoane
arcuindu-şi mirări în priviri de părinţi
noi vom fi lângă ei doar tăcute coloane
lumânări care ardem pios şi cuminţi

după iarna aceasta mai vine o iarnă
în copiii ce-am fost s-o primim ca pe-un dar
să lăsăm albul ei de lumini să se cearnă
peste zidul din noi preschimbat în altar

Legenda

Lorelei

aici e locul morţii se pârjolesc cărări
când dansuri de fecioară cu-ntunecat alai
coboară de pe steiuri cu magice cântări
aici sunt doar tenebre aici e Lorelei

*
când zorii-ncep s-apară să depene-o poveste
e răsărit de ziuă pe estic mal de Rin
se sparg în cioburi norii de ale stâncii creste
corăbii mari cu pânze pe unda apei vin

de jos adie Rinul o slabă unduire
e linişte deplină aici în înălţimi
şi-un corb pătează cerul cu neagră fâlfâire
se îngustează apa cuprinsă de-adâncimi

o stâncă ce-a prins viaţă ce aur poartă-n plete
şi parcă trupu-i tânăr e-nfipt în veşnicii
în ochii ei ca noaptea se împletesc legende
iubiri cu crai şi zâne din cărţi pentru copii

pe mal făptura blândă îşi plânge fericirea
şi plânsu-i cade-n ape din norii trişti şi grei
priviţi-o mai aproape şi-a împietrit iubirea
şi Rinul poartă-n unde doar lacrimi de-ale ei

când o zăresc corăbii se sparg pe rând lovite
de dragostea-mpietrită ce i-a căzut în Rin
din trupul ei de nimfă clepsidre adormite
ademenesc cu moartea corăbii care vin
*
este apus de ziuă pe estic mal de Rin
tenebrele se-arată într-un grăbit alai
să-i picure legendei şi umbre în lumini
din unda neagră-a apei zâmbeşte Lorelei

iarna asta va ninge cu zăpezile noastre

tatălui meu

va cădea prima zăpadă peste tine
peste regina-nopţii ce-ţi creşte pe piept
ca şi cum i-ai ţine în palme rădăcinile

mă gândesc că e bine că ţi-am lăsat căciula brumărie pe cap
şi ţi-am pus costumul cel gros
mereu îţi era frig te lipeai de sobă şi zâmbeai
îţi plăcea căldura ce-ţi intra în trup ca o moarte

afară ningea
eu vibram de bucuria săniuţei care nu mai avea răbdare
tu te înălţai până în tavan şi puneai steaua în vârful bradului
îmi lăsam capul pe spate şi ronţăiam bomboane
aşa îmi amintesc eu Crăciunul

ningea mereu în iernile noastre
aşezam fulgii în poze zimţate să-i avem mai târziu
cum punea mama borcanele cu dulceaţă sus pe dulap
mai sunt zile spunea tu râdeai
mie îmi creşteau pe ascuns mustăţi dulci şi roşii

iarna asta va ninge cu zăpezile noastre
când voi deschide albumul
îmi vei zâmbi cu gropiţe ca şi cum m-aş privi în oglindă
apoi vei aşeza steaua sus mult mai sus
îmi voi lăsa capul pe spate şi voi ronţăi bomboane cu ochii pe cer
în primul meu Crăciun de orfan