Scaunul din lemn sculptat

(sau visul meu din primăvară...)

Se făcea că eram în biserica din satul bunicilor... Îngenuncheată în faţa altarului, mă rugam. Nu ştiu ce îi ceream lui Dumnezeu, dar ştiu sigur că era ceva despre iubire. Orice altceva i-ai cere, Dumnezeu s-ar putea să se supere. Când îi ceri iubire nu se supără niciodată...

În dreapta mea era scaunul acela din lemn sculptat, despre care îmi amintesc doar că în copilărie eram convinsă că e pregătit pentru împăraţii din poveştile pe care mi le spunea bunica. Dacă Verde-Împărat se gândea, de pildă, să treacă şi prin sătucul bunicilor în drumurile lui făcute pentru binele împărăţiei, scaunul era pregătit ca el să se aşeze spre odihnă şi rugăciune...

Când mi-am ridicat privirea spre scaun, te-am văzut... Ştiam că erai tu: părul îţi era doar cuvinte, mai lungi sau mai scurte, mai mult sau mai puţin înţelese de mine, dar... cuvinte; fruntea toată doar mirare iar ochii erau fântâni adânci în care licăreau stele; doar gura cu buzele tremurânde îţi era de pământean... şi ştiam (aşa cum poţi să ştii întotdeauna în vise) că îţi tremura de dor... de dorul nu ştiu cui... M-am ridicat şi mi-am întins mâinile, să te pot cuprinde.

- Plânsul ţi-a săpat riduri pe faţă şi ai îmbătrânit! mi-ai spus. Uită-te la tine!

M-am privit: îmi picura albastru din ochi şi eram toată doar albastru... parcă trăsesem cerul peste mine. Nu doream să vezi că-mi tremurau picioarele şi am îngenunchiat din nou, a rugăciune, în balta albastră de la picioarele tale.

Când mi-am ridicat privirea nu te-am mai zărit... pe scaunul din lemn sculptat era doar cartea... am luat-o şi ţi-am văzut cuvintele... de aceea am ştiut că erai tu. Numele nu puteam să ţi-l desluşesc... îl acoperisem de albastru...

Se făcea că m-am trezit. În corcoduşul de sub geam cânta o pasăre. Am privit, printre crengi, turla bisericii... trebuia să merg încă o dată. Când am ajuns, l-am întrebat pe preot:

-Pentru cine e scaunul acesta?

-Pentru Împărat! mi-a răspuns.

-A fost vreodată?

-Curios că mă întrebi acum. L-am visat azi-noapte. Spunea că va veni... cândva. Îl aştept.

„Voi aştepta şi eu” mi-am spus plină de speranţă... doar visasem şi eu că vei veni...

Când m-am trezit, am văzut corcoduşul. Şi printre crengile încărcate de flori, turla bisericii. Am ştiut că azi, înainte de a pleca, voi intra în biserică să-l întreb pe preot despre scaunul din lemn sculptat. Să-i mângâi formele rotunjite... şi să ascult ce-mi vor şopti... sunt sigură că – de data aceasta – voi înţelege... Şi trebuia să mai aflu din ce lemn era scaunul. Am învăţat în ultima vreme că unele lemne sunt mai statornice, altele mai schimbătoare... trebuia să ştiu...