Gara mea

(sau trenul tău)

Mi se întâmplă mereu... Mă trezesc puţin înaintea zorilor - ca şi cum aş fi foarte preocupată de întâlnirea cu primele cioburi de lumină - şi nu ştiu dacă e vis sau aducere-aminte. Jucam şotronul pe dalele sparte ale peronului şi eram foarte atentă la toate trenurile care soseau. Nu ştiam care din ele te va aduce dar ştiam că asta urma să se întâmple. De câte ori sosea câte unul mă strecuram printre furnicarul de lume având grijă să nu mă rănesc de gardul de lemn de lângă calea ferată. Erau nişte lemne ciudate în acel gard, parcă însufleţite, dar pe ale căror frumoase rotunjimi crescuseră mulţi, foarte mulţi spini, ca şi cum erau obligate să-şi apere frumuseţea de atacurile celor din jur... trebuia să fiu mereu atentă să nu mă rănesc. Era evident că te voi recunoaşte, aşa se întâmplă întotdeauna când ţi se împlineşte un vis, ştii precis că aşa l-ai visat. După ce treceam de lemnele însufleţite aruncam o privire de-a lungul şinelor cum faci când, deşi plouă şi ştii că deasupra ta sunt numai nori, priveşti cerul căutând un colţ de albastru. Nu întârziam prea mult uitându-mă la cei sosiţi. Îmi era suficientă o privire şi mă întorceam la şotronul meu. Când l-am auzit i-am privit farurile şi mi-am amintit de seara din copilărie în care am plâns pentru că sora mea îmi spusese că am ochii prea mari şi prea rotunzi aşa cum sunt farurile şi că-i este frică de mine când e noapte... Nici acum nu era tocmai zi şi parcă şi mie mi se facuse puţin frică. Poate nu trebuia să mă supăr atunci, în copilărie, i-o fi fost frică, ştiu şi eu? M-am îndreptat spre şinele ce-şi începuseră tremurul de atâta greutate. Când a trecut prin faţa mea sunt sigură că te-am zărit: trup puternic, braţe de crengi şi privire de frunze... Erai tu! Trenul şi-a văzut de drum iar eu am încercat să alerg puţin după el dar nu am putut ţine pasul. Mi-am căutat batista... de când cu şerveţelele astea de hârtie nu mai ai nici ce să fluturi în semn de rămas-bun... Aş fi putut să-mi flutur aripile - trenul se îndepărtase şi n-ai fi băgat de seamă că sunt înger - dar eu nu mai aveam aripi de ceva vreme (banal, ştiu, dar când ţi se întâmplă ţie, acest banal devine de-a dreptul tragic!). Trecusei spre lumile tale, spre regăsirile pe care le aşteptai spre a te împlini. De ce mă simţeam pustiită? Mergând de-a lungul şinelor am văzut sângele. Parcă fusesem atentă la spini... mângâiasem rotunjimile lemnelor, e adevărat... aveau forme ciudate care încercau să-mi spună ceva, dar când mă rănisem? Urma să mă întorc. Lumina zilei trebuia să mă găsească la locul meu, pregătită pentru un alt început care avea să dureze până la ivirea zorilor din altă zi... Mă tot întreb: dacă te-ai fi oprit, fie şi doar pentru o clipă, m-ai fi îmbrăţişat? Tânjesc de ceva vreme după îmbrăţişarea ta... Sau asta nu trebuia să spun? Mereu mă încurc între cuvinte şi tăceri...