Despre mine

(un fel de început întârziat al poveştii...)

Cred că e vremea să vă povestesc despre mine... Iar în timpul acesta, neavând altceva mai bun de făcut, eu am să încerc să mă regăsesc... poate de data aceasta am să dau de mine...
Trebuie să ştiţi că în orăşelul de munte în care m-am născut, anotimpurile erau punctuale şi previzibile. În acel timp şi spaţiu nu te putea surprinde aproape nimic, timpul îşi vedea de trecerea lui ignorându-ne pe noi, oamenii... sau poate nu... Dar ştiam întotdeauna ziua când înflorea liliacul din grădină sau cea în care voi mânca primele fructe (coapte doar pe jumătate) din cireşul din faţa casei; iar prima zi de şcoală îmi oferea mereu prima pungă cu castane coapte în timp ce vacanţele de iarnă aduceau întotdeauna cu ele zăpezi care, de la înălţimea mea, păreau întinse până la cer... Despre aceste vremuri aş putea să vă povestesc foarte mult. Deşi a trecut timpul, întâmplările de atunci îmi sunt la fel de prezente ca şi poveştile... doar că acestea sunt poveştile mele... Nu am să vă plictisesc însă, mai ales că am prostul obicei să mă pierd în tot felul de amănunte, să deschid o grămadă de paranteze...
Dar am să vă spun despre seara aceea. Era în a doua jumătate a lunii mai din anul în care împlinisem şapte ani... În copilăria mea, luna mai era luna cărăbuşilor. Nu am înţeles niciodată unde stăteau ascunşi până atunci şi nici unde plecau după aceea... dar în luna mai, cărăbuşii îmi umpleau copilăria. Se roteau bezmetici în jurul neoanelor agăţate pe stâlpii de beton de care îşi izbeau trupurile îmbrăcate în armuri ciocolatii. Sarcina noastră era, deci, simplă: îi culegeam de pe dalele străzii, biete trofee nevinovate care sfârşeau deseori zbrobite sub tălpile unui băieţel sau, rămase fără aripi - asemeni îngerilor defecţi – îşi încheiau scurta lor trecere prin primăvară în pliscul vreunei păsări preocupată de propria existenţă. Eu le dădem întotdeauna drumul după numărare... alegeam, pentru ei, viaţa...
În seara aceea am refuzat să-i mai prind. Urmăream cu vădită superioritate zbaterile partenerilor mei de joacă în timp ce mă concentram la mirosul florilor din grădină. La numărare, am fost ultima... şi după regula jocului trebuia să „ţin” la v-aţi-ascunselea... După ce s-au ascuns toţi nu am mai respectat regulile jocului şi, în loc să-i caut, m-am ascuns şi eu... atâta doar că pe mine nu m-a mai căutat nimeni...
Îmi amintesc că era târziu şi plecaseră toţi iar eu stăteam sub neonul agăţat de stâlp, cărăbuşii se roteau în jur izbindu-se de mine, lovindu-mi trupul chircit de frig şi frică... Am văzut o fereastră luminată şi m-am gândit că trebuie să fie casa mea... aşa că am plecat fară să mă mai caut, m-am lăsat acolo, singură...
De atunci tot încerc să mă găsesc... poate, cândva... cine ştie...
Semnalmente: părul de culoarea lemnului, cuminţit cât de cât în două codiţe împletite, o rochiţa roşie cu buline albe iar în picioarele goale, o pereche de săndăluţe prăfuite, nu mai ştiu ce culoare...
Dacă mă întâlniţi...
A, era să uit: ochii! În loc de ochi aveam două lacrimi mari în care se reflectau castanele coapte, indiferent de anotimp...