Am venit, Maria!

Se ridică din pat şi se opri, o clipă, pe marginea lui. În ultima vreme această „clipă de pe marginea patului” devenise tot mai lungă şi îi era tot mai greu să-şi îndrepte spatele. Oricum îi scăzuse şi vederea... cel puţin aşa, aplecat, mai micşora distanţa de la ochi la pământ şi nu se mai împiedica de te miri ce i se ivea în cale. Cum făcuse aseară când se întorsese de la magazinul din centru: se împiedicase de un lemn căzut din vreun car în mijlocul drumului, alunecase pe pământul ud şi puţin lipsise să nu cadă. Nişte tineri care fumau sprijiniţi de gardul căminului cultural izbucniseră în râs. Se vedea că nu dădeau doi bani pe el imaginându-şi că, cine ştie, poate băuse ceva la nea Grigore şi îi era greu să-şi ţină echilibrul. „Ei, tinerii... nu cred niciodată că vor ajunge şi ei bătrâni.” Aşa îşi spusese în gând şi îşi văzuse mai departe de ale lui. În tinereţe avusese şi el sângele năvalnic. Trecuse ceva vreme de atunci... Acum mai era şi operaţia de la genunchi. Toamnă fiind, ploua mai mereu iar durerile i se ascuţeau când vremea era închisă.
Încălţă bocancii spălaţi de cu seară şi se îndreptă spre fereastra mică, acoperită cu o perdea îngălbenită şi atât de rară încât nu trebuia să o dea la o parte pentru a vedea afară. Luna pălise binişor şi se cocoţase în mărul din spatele casei unde îşi făcuse cuibar din puţinele frunze rămase pe ramurile din vârf. Se vedeau şi cocenii înşiraţi pe coama dealului, trişti ca nişte soldaţi care pierduseră bătălia. Bătălia cu toamna... „Cam aşa cum pierd eu bătălia cu viaţa” gândi bătrânul şi scoase un „eheei!” lung care răsună în liniştea odăii în timp ce îşi îmbrăca pantalonii. Apoi se aplecă peste ligheanul aşezat pe scaun în colţul de lângă sobă. Îşi udă faţa a cărei piele ridată era străpunsă de firişoare albe şi aspre şi se şterse cu prosopul ce atârna în cuiul de pe uşă. Îşi puse flanela de lână peste bluza de corp, luă haina de pe spătarul scaunului şi ieşi în curte.
Afară lumina câştigase tot mai mult teren. În cer mai întâi, apoi şi pe pământ.
Bătrânul se aşeză pe prag şi îşi aprinse o ţigară. Trase un fum şi tuşi scurt, ca şi cum ar fi vrut să-şi dreagă glasul. Privi curtea. Viţa-de-vie pornea de lângă masa pe care o umbrea atât de plăcut vara şi făcea o boltă deasupra curţii înainte de a se termina agăţată în crengile corcoduşului. Acum îi cădeau frunzele ca nişte aripi fără viaţă şi fără folos.
Se ridică, azvârli chiştocul care începuse să-i ardă degetele şi rupse un trandafir din tufa de lângă ghizdul fântânii. Deschise portiţa şi ieşi în drum.
„Iar au trecut cu tractorul ai lui Mitică” îşi spuse bătrânul în timp ce păşi pe podul tot mai şubred de peste matca sufocată de sălcii şi de frunze uscate. Apa nu era prea mare. În perioadele mai puţin ploioase ale anului se putea trece păşind voiniceşte peste firicelul subţire şi leneş din care sorbeau, cu nesaţ, gâştele. În ultimul timp pentru el ploua mereu...
Aproape de capătul din partea de răsărit a satului făcu la dreapta pe uliţa ce lua dealul pieptiş. De acum se oprea mai des să-şi tragă sufletul în timp ce privea crengile nucilor care lăsau cerul să treacă printre frunzele tot mai rare.
În culme se opri iar şi aruncă o privire spre satul lăsat în urmă din care mai zărea doar acoperişurile caselor şi turla bisericii... şi pomii, de la cei arşi de focul toamnei până la cei care nu s-au lăsat, parcă, atinşi de anotimp. „Ca şi oamenii... unii puternici, alţii mai firavi... fiecare cu sămânţa lui...” gândi bătrânul. Apoi se întoarse spre gardul de lemn, îşi făcu o cruce adâncă în faţa troiţei, împinse poarta grea şi intră.
Când păşi pe alee simţi junghiul în piept, mai ascuţit parcă, şi se sprijini de cireşul care străjuia intrarea. Respiră adânc şi îşi continuă drumul.
Coti la stânga, trecu de măceşul încărcat de fructe roşietice şi se opri lângă crucea mare de piatră. Îi zâmbi femeii din fotografia veche, aşeză trandafirul pe mormânt şi îşi lipi obrazul de piatra albă a crucii.
-Am venit, Maria.
Nu mai făcea demult risipă de cuvinte dar de data aceasta trebuia să-i spună. Că n-a venit ieri, de ziua morţilor, că a întârziat cu lemnele în pădure... că Bălţata n-a vrut să mai tragă la jug şi o înţelege, că e bătrână şi tot mai neputincioasă... că va face o prelată pentru lemne să nu le mai ude ploile ca astă-iarnă, că tare greu se mai aprind apoi şi nici căldură nu mai dau... şi că junghiul acela din piept nu-l prea lasă în ultimul timp... dar mai vede el... săptămâna viitoare, după ce termină cu lemnele, poate ajunge şi la doctor...
După ce îşi descărcă sufletul o lăsă pe Maria să-i vorbească despre îngeri iar el scoase din buzunar candela cumpărată cu o seară înainte de la magazinul din centrul satului. O aprinse şi se aşeză în genunchi, cu palmele împreunate a rugăciune...
Un spasm scurt îi scutură trupul apoi capul îi căzu în piept...
Din apropiere se înălţă o pasăre... sau un înger...