Raftul cu jucării

întoarcerea

Din boxele supermarketului curge o melodie caldă. În faţa raftului de pâine mă opresc, atentă la acorduri. Parcă-mi amintesc de...
-Imediat aducem pâinea. O scoatem din cuptor în câteva minute.
Tresar. Femeia îmbrăcată în alb mă priveşte ciudat o clipă, apoi se întoarce la ale ei.
Hotărăsc să mă plimb prin magazin până când pâinea va fi gata. Paşii mă poartă spre raionul „menaj” la raftul cu jucării. Animăluţe de pluş, de la elefănţei ciudat coloraţi până la şoricei mai mari decât urşii, mă îndeamnă să-i ating, printr-o etichetă roşie lipită pe lăbuţă. Elefănţica în rochiţă roz îmi zâmbeşte prea frumos, aşa că... O altă muzică inundă zona din jur... Elefănţica începe să danseze pe melodia ce-i pulsa din interior...Fetiţa face ochii mari şi zâmbeşte. Apoi întinde mâna către toate lăbuţele care aşteaptă... Ea se face mică, mică, aşa cum se făcuse pe scenă când, după ce dansase atât de frumos, nu mai găsise fanta din cortină pentru a intra în culise alături de colegi... ce lungi fuseseră acele secunde în care, după aplauzele primite, sala izbucnise în râs văzând stângăcia ei! În culise râdeau toţi, în frunte cu doamna educatoare... iar ea întindea mâna zadarnic!
Şi acum era mică, mică... doar că animăluţele care cântau şi dansau în jurul ei râdeau altfel decât oamenii... erau fericite... oamenii nu prea ştiu ce să facă atunci când văd o mână întinsă...
-Cineva de la „menaj” să se prezinte pe raion!
Vocea din difuzor mă face să tresar. Pe raft, jucăriile răsturnate îşi mişcă agonic părţi de trup iar dintre câlţii lor se aud acorduri ciudate...
-Pot să vă ajut cu ceva? Băiatul mă priveşte întrebător. Are pe tricou o bulină galbenă sub zâmbetul căreia scrie: „vă ajut cu plăcere”.
-Daaaa... fetiţa... era aici...
-Nu vă faceţi griji, anunţăm imediat prin...
-Adică nuuuu... nu chiar aici... demult...
Mă îndepărtez sub privirile nedumerite ale băiatului „vă-ajut-cu-plăcere”.
Ajunsă la casă îmi aminesc că nu am luat pâine. Mă întorc spre raftul care de data aceasta era încărcat cu pungi maronii, pântecoase. Întind mâna spre una din ele dar... pâinea era veche şi tare. Caut din priviri femeia îmbrăcată în alb. Nimeni. Dincolo de raft, înşirate de-a lungul peretelui, cuptoarele păreau nişte guri imense, goale şi reci. Renunţ.
În drum spre ieşire arunc o privire raionului de menaj. Pe raft stau aranjate caiete având diferite dimensiuni. Privesc în jur. Nici urmă de animăluţe de pluş. Băiatul „vă-ajut-cu-plăcere” tocmai iese pe uşa din spate ducând un sac negru, de plastic.
-Stai! îi zic prinzându-l cu putere de mână.Se întoarce spre mine neînţelegând ce i se întâmplă.
-Iartă-mă... te-aş întreba... adică... Ce ai în sac?
-Doar lucruri nefolositoare, răspunse nedumerit.
-Dar... Privesc raftul şi, printre caiete, zăresc păpuşa: are părul blond şi încâlcit, ochii puţin prea mari, parcă, iar pe rochiţă se văd câteva pete mai vechi şi... are o mânuţă ruptă? mă întreb, întinzându-mă spre ea.
Aud plânsul fetiţei şi mă opresc.
-Unde ai lăsat-o? întreabă femeia care pare a fi bunică.
-Nu ştiu... aici... răspunde fetiţa printre suspine.
Ochii mei îi întâlnesc pe cei înlăcrimaţi ai copilului şi apoi, deodată, două perechi de ochi privesc păpuşa din raft.
-Uite, bunico, am găsit-o! Aici am uitat-o!
Acum şi bunica priveşte păpuşa uitată, parcă, de timp.
„Vă-ajut-cu-plăcere” mă priveşte scurt:
-V-aţi găsit fetiţa!
Apoi îmi întoarce spatele preocupat să arunce la gunoi ceea ce devenise inutil.
Ies din magazin trecând pe lângă oamenii care stau la rând.
-Nu poţi ieşi pe acolo. Auzi? Trebuie să te întorci... Întoarce-te!
„Trebuie să te întorci... Întoarce-te!” În aglomeraţia străzii soarele blând şi frunzele purtate de vânt îmi amintesc că vine toamna. „Trebuie să te întorci... Întoarce-te!”
Ajunsă acasă urc în pod. Locul tainic unde mă ascund de mine, cea de acum, şi mă regăsesc pe mine, cea adevărată... Nici urmă de praf sau de păienjeniş... Poate puţin prea întunecat, doar...
În pătuţul cu gratii păpuşa cu mânuţa ruptă... alături dumnezeul meu... iar împrejur visurile mele, toate...
Când aude uşa păpuşa îşi deschide ochii mari - prea mari, parcă - sperând că a venit, din nou, timpul pentru joacă... iar eu îi explic că mai are puţin de aşteptat... doar puţin... Dumnezeul meu îmi îngăduie, răbdător, să culc păpuşa în timp ce el priveşte cerul prin ţigla spartă pe unde, în copilărie, pândeam sosirea anotimpurilor.
-A mai trecut un anotimp... îi spun apropiindu-mă de el.
-A mai trecut un anotimp... îmi răspunde ca un ecou şi privirea lui de cer mă pătrunde. Şi îmi citeşte sufletul ca pe-o carte deschisă... foaie cu foaie... uneori i se luminează faţa a zâmbet... alteori îşi ridică o sprânceană a încruntare... Iar eu mă fac că nu-i văd lacrima din colţul privirii...
Îl las să-şi facă treaba lui de dumnezeu şi privesc prin spărtura acoperişului... Se schimbă anotimpurile...
Trebuia să mă întorc...