Despărţirea

interzis să vorbim despre aripi

Prolog
Toţi avem aripi...
Unii avem aripi mari desenând deasupra zboruri îndrăzneţe şi înalte...
Alţii avem aripi mici încercând zboruri terminate în genunchi... dar o luăm mereu de la capăt... şi, uneori, reuşim...
Şi mai sunt cei care au aripi mari şi refuză zborul...
*
Privea pe geam cum norii îşi târau burţile umflate peste acoperişul casei vecinilor. Se spărgeau de horn şi treceau, greoi, mai departe. Ajunşi deasupra caisului udară cu stropi mari şi reci cerul şi pământul... She urmări drumul unei picături căzută pe geam. Surprins – parcă – de impact, stropul de ploaie se opri o clipă pe suprafaţa rece, apoi îşi continuă drumul alunecând pe sticlă într-o curgere neuniformă, lăsând în urmă frânturi din el... până n-a mai fost nimic...
O amintire...
Îi veni în minte lacul: asaltat de stropii norilor răniţi de crengile desfrunzite era, probabil, lipsit de încremenirea măreaţă a celui care ştie că va fi mereu acolo... Şi-l imagină apăsat de povara ploilor încercâd, neputincios, să se apere... Nu-l putea lăsa singur...
Când păşi pe aleea de lângă lac cerul se opri din plâns. Doar vântul mai scutura ploaia agăţată în pomi iar pământul îşi chema frunzele acasă. Ele sărutau cerul pentru ultima dată desenând o plecăciune stângace, de dureroasă neputinţă... aşa cum făcuse – demult – fetiţa pe care şi-o tot amintea, plângând de mila păpuşii bolnave pe care o ducea la medic: „Păpuşica mea-i bolnavă/ palidă şi foarte slabă,/ nu mănâncă, nu-i e foame/ toată ziua doarme, doarme...”. Când părăsise scena ştiuse că aplauzele erau doar pentru încurajare... Că nu ar fi trebuit să plângă... Dar aşa era ea: mereu lua prea în serios rolul pe care viaţa o punea să îl joace... nu putea altfel...Tot ce putea era să îşi strige tăcerile... fiind, de fiecare dată, mai aproape cu o singurătate de pământul care îşi chema acasă frunzele bătrâne şi bolnave...Acum părea o cariatidă care susţine cerul ce devenea de la o zi la alta tot mai apăsător. Privea suprafaţa apei tremurată de vânt... De undeva simţea un miros de zambile...
Totuşi, era octombrie...
Îşi aminti duminica aceea de început de septembrie în care fuseseră împreună aici. He se aşezase pe un smoc de iarbă încă verde de pe marginea lacului şi studia pomii din spatele ei. Apoi privirea i se oprise pe She, pe picioarele ei desculţe, pe pielea măslinie, aşa cum o avea mereu la sfârşit de vară. Îşi amintise de poveştile greceşti în care spirite feminine îşi aveau sălaşul în copaci...
-Mă priveşti ciudat...
-Mă gândeam la avataruri, She...
-Avataruri? Dar tu nu crezi în reîncarnări, He... Ai râs de mine când ţi-am spus că în altă viaţă te voi putea iubi mai mult, că voi umple toate tăcerile rămase în urmă, între noi...
-Ar trebui să mă iubeşti mai mult acum... ca să fiu sigur. Îi zâmbise.
She se aşezase lângă el, lăsându-i iniţiativa unei atingeri pe care şi-o dorea foarte mult. He nu se clintise...
-Am citit undeva că lumea a fost creată din iubire...
-Din iubire, She?
-Da, din iubire... că totul era o luptă între elemente şi a intervenit, din afară, Iubirea... apoi totul a prins formă şi s-a armonizat. E frumoasă teoria, deşi... iubirea ar trebui să existe în noi... nu să ne fie suflată din exterior...
-Empedocle. Iubirea şi Ura. Un proces continuu de unire şi disperare din care a luat naştere tot ceea ce compune universul.
-Uneori străluceşti, He! Parcă ai fi înconjurat de o armată de licurici!
-Doar când priveşti în sus îmi poţi vedea strălucirea, She... altfel e ca şi cum ai căuta în adâncuri ceva ce nu poţi găsi decât în înalt...
-Aşa cum sunt stelele?
-Aşa cum sunt stelele...
Atunci intervenise toamna în povestea lor. She văzuse o frunză de platan lunecând pe suprafaţa apei. Păstra în ea culorile verii... doar marginile îşi pierduseră culoarea şi se curbaseră în sus, protejând parcă suprafaţa frunzei. „Numai bună de corabie pentru Degeţica!” gândise ea. „Să sperăm că Broscu nu e pe-aproape iar Flu va veni curând să o salveze”. Deşi mai erau prea puţini fluturi în acel început de toamnă... Fluturi... aripi... zboruri... Cum să-l privească zburând dacă refuza să-şi deschidă aripile?
-Hai să vorbim despre aripi!
-Despre aripi, She?
-Daaaa... despre aripi...
-Adică... din nou despre îngeri moi şi pufoşi... sau despre vrăbiile care stau înşirate pe gardul din spatele grădinii asemeni bilelor de pe socotitoarea din copilărie? Îţi aminteşti cum îmi explicai tainele adunării şi scăderii, pe când mie îmi stătea gândul doar la terenul de fotbal proaspăt trasat cu var? Te supărai mereu când...
-Despre aripile tale, He...
He rămăsese neclintit, întins pe iarba de lângă lac.
-Dar eu nu sunt înger...
-E drept că, uneori, eşti departe de ceea ce aş numi eu înger! zâmbise She în timp ce privea nunta unor furnici pe poteca îngustă.
Din castan căzuse o frunză pistruiată, întrerupând şirul ordonat al furnicilor. She ridicase frunza şi privise castanul încărcat de toamnă.
-Ultima dată când m-ai îmbrăţişat m-ai zgâriat cu ele, He...
-...?
-Aripile... dacă nu le foloseşti pentru zbor te-ar putea răni... pe tine şi pe cei din jur... Desfă-ţi aripile şi zboară, He! Atunci aş privi în sus şi ţi-aş putea vedea strălucirea...
-Nu ai dreptul să îmi judeci zborul, She! Nimeni nu are acest drept!
Şi se pierduse printre castani, hotărât să-şi deschidă aripile doar atunci când va simţi chemarea înălţimilor.
She rămăsese culcată în iarbă, căutând prin sertarele cu amintiri. Crezuse până atunci că mai erau multe poveşti care aşteptau să fie inventate... dar toamna fără fluturi se aşezase între ei, furându-le apropierile pe care zborul le-ar fi putut întrupa...

Epilog
De atunci doar tăcere... Fără zboruri şi fără înălţimi...
Totuşi mai avea lacul... şi castanii... şi nunta furnicilor... Şi toate aceste lucruri pe care le lua „prea în serios” şi de care îşi va aminti peste ani aşa cum îşi aminteşte acum de fetiţa care plânsese de mila păpuşii ce trebuia dusă la medic.
Şi mai învăţase în ultimul timp că tăcerile sunt cuvinte nerostite care deseori spun mai mult decât orice rostire... şi dor mai mult...