Întâmpinare

- ramuri de credință -

prea e drum până la tine

Doamne

lemnul crucii te-a înălţat prea mult

am rătăcit

m-am îndoit adesea de noi

iar sângele palmelor tale

mi-a părut doar rugina

cuielor lumeşti

n-am crezut că faci şi tu jumătate din drum

cum să te întâmpin acum

când din ramurile de finic

am împletit cunună şi mi-am aşezat-o pe frunte

ca şi cum Eu

Viața ca o carte cu poze

- filă de jurnal -

Îi priveşti mai întâi coperta şi, cu nerăbdare, întorci primele file. Te copleşesc imagini, cuvinte, sentimente.
Treptat, pozele din carte se golesc de culori iar cuvintele sunt tot mai multe, uneori suprapuse, greu de desluşit. Un fel de puzzle care se cere dezlegat pentru a putea fi rostit. Chiar dacă rostirile sunt, de cele mai multe ori, şoapte.
Doar sentimentele rămân la fel de intense şi la fel de inutile: cine-şi mai face timp să privească în jur? Are, fiecare, propria carte.
Uneori o aşezi pe genunchi şi te pierzi în visare. Vântul îi întoarce câteva file şi, când te dezmeticeşti, observi că ai pierdut. Un an?... sau câţi?... şi încerci să înţelegi ce s-a întâmplat în cartea ta, fără tine.
Când ţi-e greu, te întorci la visuri. În ele ştii, întotdeauna, unde ai rămas. Zâmbeşti, iar cei de lângă tine te privesc cu uimire. Aruncă priviri invidioase peste cartea-ţi deschisă, uitată pe genunchi şi, dintr-o dată, faţa li se luminează a milă. Tu vei continua să zâmbeşti visurilor tale în timp ce vântul mai întoarce o filă.
Uneori intri în câte un vis. Atunci îţi scoţi toate pansamentele sub care îţi ascunzi, de obicei, poveştile. Și te priveşti în oglindă. Îţi îmbraci, pe rând, toate vieţile tale de până atunci şi le îndrepţi cutele de la rochiţe. O alegi pe cea care se asortează aşteptărilor tale. Şi, neapărat, zâmbeşti în timp ce chemi toată lumea aceea care locuieşte în tine. „Azi e ziua mea!” le spui şi toţi te sărbătoresc în timp ce un înger vă priveşte, aşezat - cuminte - pe o scară. Şi dacă uneori îţi vine să plângi ei te lasă acolo, cu ploaia ta... iar când se întorc, ţin în braţe curcubeul.
În vis îţi eşti şi zenit şi nadir, deopotrivă. Depinde doar de tine unde-ţi desenezi soarele. Şi ştii că Dumnezeu îţi face cu mâna ori de câte ori îţi ridici privirea spre cer. Şi zâmbeşti. Şi nici pietre de hotar nu există în visuri...
În vis, eşti întotdeauna tu.
Afară e noapte şi din nou dimineaţă. Se trag focuri de armă în numele păcii şi, în numele progresului, se promovează josnicia.
Şi nu deschizi geamul de teamă să nu-ţi intre viaţa peste visuri.

asediu de toamnă

- tot lui Flu, copilul care mă locuiește -  

ne-asediază toamna în cetate.
armata noastră: plopul şi-un năier
de-aceea, din creioane colorate
am construit creneluri pe castel.

e linişte; mai cade câte-o frunză
din plopul-scut de visuri dezbrăcat
şi am să şterg năierul de pe pânză
că ne-a lăsat doar luntrea şi-a plecat.

se-aude-n poarta mare Anotimpul.
nu plânge, Flu, nu vom capitula
pune-ți fularul! ne conduce timpul
înspre tărâmul fulgilor de nea.

pastișă la toamna care a venit

- ghiocei pentru flu -

uneori

prin noi trec copii încolonați

ținându-se de mâini

ne trag de suflete

hei, priviți-ne, suntem aici

în ochi ne apar sclipiri ciudate

în care se îngrămădesc toate amintirile,

ne punem mâinile la spate

arătăm că suntem cuminți

n-am stricat nimic

nu noi suntem vinovați de toată dezordinea asta care ne umple viețile,

îl privim pe copilul din noi cum aranjează covorul sub pasul păpușii care încă învață să meargă

și ne întrebăm unde ni s-au despărțit drumurile

și când i-am spus gata, de acum sunt mare, nu mai vin aici să mă joc

târziu

înțelegem că am greșit undeva

și dacă nu mai suntem în povestea copilului

nu mai suntem adevărați

suntem doar măști,

El e singurul adevăr

colourless

toamna asta nu-mi datorează nimic

îi cutreier cărările în formă de cruci

îngeri tăcuţi îmi cresc din palme

se aşază pe scări atârnate de cer

aşteptând mângâieri

ori poate răstigniri

nu sunt îngeri îmi spui

sunt doar vrăbii

scările duc înspre cuiburi uitate unde

arlechini demodaţi prefac în aripi

coji din zborurile verii

dar eu ştiu

îngerii aceia tăcuţi nu sunt vrăbii

scările sunt punţi între lumile noastre

după fiecare mângâiere urmează o răstignire

în tărâmul acesta fără culori

liniştea dintre noi are gust de toamnă

Crochiu de toamnă

pleacă vara

câte o fluturare de mână 

pentru fiecare poveste care moare

înainte de a apuca să-i știm sfârşitul

prizonieri ai toamnelor noastre

suntem pomi la margini de drum

sub coaja tare ascundem suflete moi

ne împletim crengile ca gâturi de lebede îndrăgostite

dintr-o creangă ne cad frunze

din alta ne mai zboară fluturi

împreunare mută de zbor şi cădere

toamnele noastre umblă desperecheate pe lângă noi

două păsări mari cu aripi prea grele

orice moarte e o nouă viaţă

trebuie doar să ştii unde să o cauţi

Gânduri

Ploile de dimineaţă îl găseau mai mereu cuibărit într-un vis. De fapt, îl trezea cântecul acelui zâmbet, ca o chemare: pic, pic! pic, pic! Ieşea la geam şi zâmbea şi el, aşa cum zâmbeşti unei amintiri decupată dintr-o fotografie.

Învăţase să cânte asemeni ploii şi o făcea deseori. Dar niciodată de faţă cu lumea de afară. Între nebunie şi cuminţenie o alegea, mai mereu, pe cea din urmă. Nu se îndura să lase sfinţenia doar în seama îngerilor. Erau prea mulţi îngeri căzuţi.

Printre oameni, păşea întotdeauna în şoaptă. Îşi învelea tăcerea în alte tăceri aşternând straturi de cuvinte nerostite între el şi lume. Uneori, oamenii îi sfâşiau tăcerile cu un ţipăt. Atunci îşi reclădea bucăţile de linişte, aşa cum îşi refac păianjenii pânzele rupte. Apoi, după ce mai bâjbâia puţin prin întunericul acelui ţipăt străin, îşi aprindea lumina dinlăuntru. Cum fac orbii.

Locuia într-un adult cu trup de femeie. Îi colinda drumurile dintre creştet şi tălpi, zăbovind mai mult în zona coastelor. Și mai mult în partea stângă... Rămânea o vreme acolo, zăbrelit de bună voie, pasăre întoarsă în colivia de unde îşi luase zborul.

„Tu cântă mai departe!” îi şoptea ploaia. Şi ea pleca să-şi poarte zâmbetele către alte ferestre.

Închis între gratiile coastelor, zâmbea şi el, ca un cântec: pic, pic! pic, pic! Apoi îşi relua umbletul în lumea dintre creştet şi tălpi: Ahasverus rătăcitor în veşnică peregrinare, plătind pentru vina de a nu fi purtat alte cruci.

Strânsese în lumea sa toate anotimpurile. Pe cărările de lângă tâmplă cădeau fulgi mari şi albi ca lumina. Apoi urma locul acela colorat în primăveri unde se întâlnea cu Dumnezeu. Şi puţin mai jos, locul cu fluturii verii. Iar când cobora potecile până la tălpi simţea cum îi foşneşte toamna sub umblet.

„Aici poţi să fii ce vrei tu!” îşi spunea, întrebându-se ce fusese când se bucurase ultima oară. Poate zbor... ori petală... sau poate înger... Şi de fiecare dată îi părea rău că uitase ultimul vis.

Îşi amintea doar că rezonase mereu cu zâmbetele cântate ale ploii...

Şi că numise asta dragoste.

Poţi să auzi şi tu cântecul unui zâmbet.

Trebuie doar să-ţi prinzi cireşe la urechi chiar dacă ţi-au plecat demult primăverile... să recunoşti că-ţi zâmbesc şi ţie îngerii dintr-un colţ de cer şi să nu consideri acest lucru ca fiind, cumva, demodat... să alergi în picioarele goale prin câmpurile de maci fără să te sperie somnul care va urma... și să ştii că pământul pregăteşte mereu alte flori care încă dorm în sâmburii tăcuţi…

Şi să numeşti toate acestea dragoste.