iarna asta va ninge cu zăpezile noastre

tatălui meu

va cădea prima zăpadă peste tine
peste regina-nopţii ce-ţi creşte pe piept
ca şi cum i-ai ţine în palme rădăcinile

mă gândesc că e bine că ţi-am lăsat căciula brumărie pe cap
şi ţi-am pus costumul cel gros
mereu îţi era frig te lipeai de sobă şi zâmbeai
îţi plăcea căldura ce-ţi intra în trup ca o moarte

afară ningea
eu vibram de bucuria săniuţei care nu mai avea răbdare
tu te înălţai până în tavan şi puneai steaua în vârful bradului
îmi lăsam capul pe spate şi ronţăiam bomboane
aşa îmi amintesc eu Crăciunul

ningea mereu în iernile noastre
aşezam fulgii în poze zimţate să-i avem mai târziu
cum punea mama borcanele cu dulceaţă sus pe dulap
mai sunt zile spunea tu râdeai
mie îmi creşteau pe ascuns mustăţi dulci şi roşii

iarna asta va ninge cu zăpezile noastre
când voi deschide albumul
îmi vei zâmbi cu gropiţe ca şi cum m-aş privi în oglindă
apoi vei aşeza steaua sus mult mai sus
îmi voi lăsa capul pe spate şi voi ronţăi bomboane cu ochii pe cer
în primul meu Crăciun de orfan

Toamnă fără tine

nu te îngrijora – ţi-am spus – toamna asta e doar o pastişă
ne-au rămas multe frunze
chiar dacă galbene (oricum nu mai e timp de nuanţe)
în insectar fluturii mai dau din aripi
visând zboruri neterminate
iar petalele trandafirilor noştri sunt cuminecături
care ne apropie de cer

plec – mi-ai răspuns – paşii tăi îmi lasă urme peste lume
stelele mele strălucesc în fântâni nu în cer
din luminile lor nu rămân decât umbrele reci
când te-aşterni peste mine

am rămas închisă în toamna asta
ca o icoană într-un schit părăsit
şi dacă Dumnezeu nu a plâns niciodată
de unde să ştie cum să-mi şteargă lacrimile?

scrisoare de ziua ta

ciornă

mă cunoşti sunt eu cea care în urmă cu mult timp purtam cu mândrie cravata de pionier o primisem cu un an mai târziu decât sora mea şi refuzasem să înţeleg că vârsta era de vină mai ales că eu luasem premiul II iar ea III o meritam deci mai mult ca ea asta era evident pentru mine de aceea plânsesem
când am primit-o am ştiut că şi tu mă iubeşti aşa îmi explic tremurul ce-l aveam în glas când am depus jurământul cu mâna pe tricolor de emoţie uitasem că trebuie să-mi spun numele şi mi l-am rostit abia la sfârşit când toţi ceilalţi tăceau şi m-au privit cu uimire apoi au izbucnit în râs sunt convinsă că nu m-ai uitat
ce norocoasă mă simţeam când doamna trifu ne povestea la ora de română despre marii noştri scriitori sau când citeam cărţile în care aceştia vorbeau despre tine pe atunci credeam că doar aici la răspântia unde te-a aşezat destinul „sare din pământ norocul”
sufeream când lecţiile de istorie ale domnului conta îţi mai decupau o bucată din trup şi îmi îndreptam la gât cravata roşie cu tricolor care se strâmbase în timpul pauzei îmi spuneam că trebuie să stea drept sângele eroilor tivit cu grâne şi cu cer doar atât puteam face pentru ei era ca o reculegere
într-a V-a m-a uimit frumuseţea turnului eiffel desenat pe coperta cărţii de franceză apoi i-am aflat şi pe balzac pe shakespeare şi pe goethe şi aşa am început să visez şi la alte geografii decât a ta
au trecut anii şi visurile mi s-au împlinit la început m-am simţit ca un copil care intră pentru prima dată într-o cofetărie şi află că mai există şi alte prăjituri în afara cornuleţelor bunicii mă ademenea un miraj de forme şi culori iar gustul nu putea fi decât grozav îmi spuneam
poate m-am mai rătăcit uneori printre rafturi colorate poate m-am mai revoltat alteori că bunica frământa mereu aceleaşi aluaturi şi umbla tot în opinci
dar acum ştiu că locul meu e aici şi chiar dacă nu voi spune că „dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic” voi spune totuşi că tu eşti locul acela minunat de care am nevoie acel loc „care nu e nici rău nici bun, căci există deasupra greşelilor şi-l iubim fără obiecţii”
vezi acum te iubesc din nou necondiţionat cum te iubeam atunci când purtam cravata roşie la gât doar că dragostea mea de azi e mai profundă pentru că acum ştiu
ţi-am scris această scrisoare pentru că e ziua ta
La mulţi ani, România!
*
Citatele aparţin, în ordinea aşezării lor în text, autorilor Tudor Arghezi, Petre Ţuţea şi Octavian Paler

Gânduri

pentru mineri

M-am născut în Vale.
Printre lucrurile care mi-au desenat începutul de viaţă s-au numărat munţii care se înălţau din spatele grădinii, Jiul care ducea în apele sale o parte din negrul cărbunelui, şcoala cu oglinda mare, din hol, deasupra căreia tronau cuvintele: „Elev, controlează-ţi ţinuta!” şi... înmormântările. Dureroasele înmormântări de... părţi din trupuri de mineri.

Despre mineriade şi despre cei care sunt vinovaţi de producerea lor voi lăsa istoria să vorbească. Nu-mi rămâne decât să sper că o va face corect.

Eu ştiu doar ceea ce am văzut.
Acolo, în Vale, soarele răsărea şi apunea altfel. O geografie a locului pe care o pot înţelege doar cei care ştiu că „noroc bun!” înseamnă speranţă pentru încă un petec de viaţă. Ziua se împărţea în „şuturi” îmbrăcate în şube gri şi târâte în cizme grele, de cauciuc. Pentru cei care ieşeau din şut începea o nouă zi. Pentru cei care intrau cerul se însera, înnegrindu-se.
De altfel, în Vale, totul se înnegrea...
Şi oamenii de zăpadă făcuţi de noi, copiii.
Şi oamenii adevăraţi întorşi din burta pământului.
Îi deosebeam după suflete.

Copiii de mineri erau altfel decât noi, ceilalţi copii.
Aveau, de multe ori, ceva în plus: o bicicletă, o săniuţă, o ciocolată. Şi, de cele mai multe ori, ceva în minus: un tată, un frate, un unchi. Iar sărutul părintesc pe care-l purtau pe tâmple era mai fierbinte... pentru că putea fi, oricând, ultimul.
Îmi voi aminti mereu de şotroanele din mijlocul străzii, întrerupte de câte un cortegiu funerar. Şi dacă trupul acela pământiu din sicriu era întreg, se chema că aveam de-a face cu o înmormântare... fericită.
Mulţi mineri rămâneau doar simple nume pe o listă lungă şi tristă. Familiile lor aprindeau candele la capul sicrielor goale sau în care odihnea doar o parte din trupul celui drag...

Vorbesc la trecut despre Vale aşa cum vorbesc despre copilăria mea.
Am plecat demult de acolo. Uneori mai trec munţii şi mă întorc în această Vale a Plângerii. Şi inima mi se strânge când mă întâmpină acelaşi negru aşternut peste case, peste pomi, peste străzi... ca o moarte... O moarte care, din când în când, îşi întinde mâna să mai apuce încă o viaţă...
Îi este atât de uşor să o facă!
*
Las aici „Imnul minerilor” cântat de Tatiana Stepa, o prietenă din copilărie. Am împărţit cu ea şi potecile munţilor, şi tăcerea pietrelor de pe malul Jiului, şi şotroanele întrerupte de prea multe cortegii funerare. Tatiana este ea însăşi o fiică a minei.

Mâine voi atinge stelele

Duna ţopăia pe lângă băiat pe cele trei labe. Pieptul lăsat – semn al maternităţii – îi sălta ciudat dând impresia că se va desprinde, la următorul salt, de trupul căţelei.
Când băiatul se opri pe marginea drumului Duna încetă să mai ţopăie. Îşi lăsă capul într-o parte şi îl privi cu ochii săi mari şi curioşi. Apoi îl urmări cu interes şi nelinişte cum se caţără în pom şi cum saltă de pe o creangă pe alta, până când scoase briceagul din buzunar şi începu să taie lemnul. Atunci Duna se culcă pe burtă măturând ţărâna drumului cu blana aurie, îşi lăsă capul pe laba din faţă, scoase un sunet asemănător unui oftat de uşurare şi păru că devine absentă la tot ce o înconjoară. Doar urechile ciulite arătau că urmărea fiecare zgomot care venea de sus. Erau prieteni.

Se împrieteniseră în urmă cu vreo trei ani, în primăvară. În ziua aceea Relu îi ceruse briceagul cu plăsele în formă de peşti iar Constantin se împotrivise. Relu îi propusese un schimb cu un cuţit care, zicea el, taie la fel de bine ca şi briceagul lui. Şi ca să-i demonstreze, îl înfipsese într-un ghemotoc auriu pe care îl ridicase dintre sălciile înverzite. Constantin auzise mai întâi schelălăitul lung şi subţire, apoi văzuse picăturile de sânge pe iarba crudă. Era căţelul ce se pripăşise în tufişurile de la marginea de jos a oraşului unde Jiul ieşea deseori din matcă, revărsându-se peste luncă. Nu avea mai mult de două luni iar copiii îl descoperiseră în timp ce băteau mingea pe maidan. Unii îl loveau ori îl chinuiau încercând să-l înveţe să-şi ţină echilibrul pe mingea în mişcare, aşa cum văzuseră anul trecut, când venise circul în oraşul lor... alţii, mai milostivi, îi întindeau o bucăţică din cornul pe care şi-l cumpărau de la brutăria din capătul străzii. „Ei, şi? Nu e câinele meu!” strigase Constantin, ascunzându-şi momentul de slăbiciune care l-ar fi transformat în ţinta ironiilor celorlalţi. Şi încercase să nu se simtă vinovat de nenorocirea căţelului.
Dar în noaptea aceea nu putuse dormi. Pândise clipa în care lumina dezvelise florile corcoduşului de sub fereastră şi se strecurase afară. Nu se oprise până la marginea oraşului.
La început îl ascunsese între lemnele din spatele casei, unde îi făcuse culcuş. Curând, căţelul începuse explorarea teritoriului şi Constantin fusese nevoit să ceară permisiunea bunicilor pentru noul locatar al curţii. Aşa începuse prietenia lor.
Lăbuţa dreaptă din faţă nu-i mai crescuse... Rămăsese un ciot care amintea, parcă, de o veche vinovăţie... dar Duna se făcuse o căţea frumoasă care nu se despărţea de băiat aproape niciodată. Îl însoţea cu ţopăiala ei caraghioasă în hoinăreala de la marginea oraşului ori în clipele de linişte petrecute în parcul din centru.

Constantin aruncă de sus creanga desprinsă din părul sălbatic, apoi sări şi el. Duna săltă ca un arc şi se precipită pe lângă băiat, dând din coada stufoasă. Se descurca binişor cu echilibrul. Nu-şi mai amintea ce înseamnă să ai patru labe, aşa că nu simţea lipsa acelei bucăţi de trup. Simţea, însă, lipsa unei bucăţi de suflet: cei doi căţeluşi aurii fătaţi nu demult. Într-o zi nu-i mai găsise în culcuşul dintre lemnele din spatele casei. Zadarnic îi căutase prin bălării... apele Jiului nu ştiau să vorbească...
– Lemnul ăsta de păr e grozav, Duna! E un lemn încăpăţânat cum e catârul lui Mihai... dar ce fericit sunt când reuşesc să îl supun! Brâncuşi a dat viaţă „Ţestoasei” dintr-un astfel de lemn... nu-mi amintesc exact... Poate chiar „Ţestoasa zburătoare”... înţelegi tu, Duna? O ţestoasă care zboară! Să te târâi şi să zbori, deopotrivă...
Duna mirosi neîncrezătoare lemnul fără să înţeleagă prea mult din entuziasmul băiatului. Ştia doar că până să pornească spre parc mai avea de aşteptat. Aşa că se lungi pe iarba încă verde acoperită ici şi colo de frunzele toamnei. Constantin tăie creanga alegând din ea doar lemnul pe care îl considera potrivit pentru gândurile sale... acel lemn care urma să primească pe trupul său trăirile şi zbaterile băiatului... Ştiuse ce avea să scoată la suprafaţa lui de cum îl văzuse. Învăţase că lemnele au viitoarea sculptură în ele... trebuia doar să elimine surplusul de material pentru a-i ajuta şi pe alţii să vadă ceea ce el vedea din prima clipă... Bunicul îl învăţase că fiecare lemn are sufletul său, dornic să fie descoperit. Şi îi dăruise briceagul pe care, de atunci, îl purta mereu în buzunar... şi ce bine se simţea când îi pipăia formele prin postavul pantalonilor!

Crescut de bunici, Constantin avusese parte de multe poveşti. Bunica îi spunea poveşti cu zmei şi cai înaripaţi iar el – pe măsură ce creştea – înţelegea altfel lumea din poveştile bunicii... Personajele imaginate de el nu semănau cu pozele din cărţi. De exemplu, Muma-Pădurii nu era o bătrână cu basma neagră, ştirbă şi cu un neg păros la baza nasului prea lung. Aşa arăta mai degrabă tanti Jenica, cea care vindea flori în piaţă, duminica. Muma-Pădurii era în trunchiul noduros şi contorsionat al prunului bătrân, din capătul grădinii... ar fi putut să o arate şi celorlalţi dacă şi-ar fi încrustat gândurile pe lemnul docil al prunului... Şi pe Ileana-Cosânzeana o cunoştea. Era închisă în lemnul cochet al salciei tânără şi mlădie de pe malul Jiului, cu pletele bătute de vânt şi încărcate de vrăbii.
Ei, dar poveştile bunicului erau altfel... erau poveşti adevărate. Cel mai mult o îndrăgea pe cea care îi vorbea despre copilul născut cu dorul de ducă în el, care fugea din micul sat unde văzuse lumina zilei şi se pierdea printre oamenii din oraşe, apoi se reîntorcea în Natura pe care o gândea mereu cu literă mare; cel care iarna făcea oameni de zăpadă de puteai jura că sunt vii sau mângâia într-un mod ciudat pietrele găsite la râu şi vedea în orice material - lemn şi piatră, deopotrivă - o esenţă care trebuia dezvăluită... Cuvintele despre viaţa lui Constantin Brâncuşi le asculta nemişcat, băiatul... de teamă să nu spulbure povestea...
Nimic nu-l urnea, atunci... nici chemarea bunicii – care anunţa că a scos din cuptor plăcinta cu mere...

Când porniră spre parc, soarele coborâse mult pe cer, sprijinindu-şi discul portocaliu în ramurile nucilor înşiraţi de-a lungul drumului. Deşi căldura amintea de vară, ziua era, totuşi, mai scurtă. Şi mai tăcută, parcă... I
ntrară în parc şi o luară la stânga, de-a lungul gardului, aşa cum făceau de fiecare dată. Ajunşi la „Masa Tăcerii”, Duna aşteptă până Constantin înconjură întregul ansamblu, apoi o porniră pe „Aleea Scaunelor”, trecură pe sub „Poarta Sărutului” şi-şi continuară drumul pe Calea Eroilor până la „Coloana fără sfârşit”. Era ceva de mers şi de câte ori parcurgea acest drum, Constantin îşi amintea că citise în cartea împrumutată de la biblioteca din oraş că Brâncuşi dorise ca această distanţă să amintească oamenilor că o Cale a Eroilor nu poate fi decât lungă şi grea.
Tot în cartea aceea citise că marele sculptor ar fi vrut ca lucrările sale să fie ridicate în grădini publice şi copiii să se joace peste ele, aşa cum se joacă peste pietrele născute din pământ... fără să ştie de cine sunt făcute, dar să simtă că sunt necesare acolo, că fără prezenţa lor locul ar fi nefiresc şi sărac... Îi plăcuse cartea. Iar el simţea că este unul dintre acei copii. Doar că nu se juca peste „pietrele” sculptorului. Se aşeza pe ele şi le asculta... întotdeauna aveau ceva de povestit...
Ajunşi lângă Coloană, Constantin aşeză lemnul de păr în iarbă, mângâindu-l încă o dată cu privirea. Se întinseră amândoi pe pământul care mai păstra în el căldura verii. Cu faţa în sus, Constantin privea silueta zveltă dar puternică a Coloanei care părea că sprijină cerul. Curând întunericul puse stăpânire pe zi. Ici şi colo, mici luminiţe începură să tremure în înalt.
– Vezi, Duna... mie îmi pare că această Coloană este o mână pe care Sculptorul o întinde către cer... şi atinge stelele cu ea... Când voi fi mare...
*
Toamna timpurie se strecurase de câteva zile în mica piaţă, nu departe de gara Montparnasse-Bienvenue, în arondismentul 14 al Parisului. Piaţa se numea „Constantin Brâncuşi”. Aşezat pe una din băncile înşirate de-a lungul străzii un bărbat privea, gânditor, cerul. Temătoare, stelele începeau să-şi dezvăluie strălucirea.
– Ei, hai să mergem, Duna. Trebuie să trecem şi pe la Galerie să punem la punct ultimele detalii pentru expoziţie. Visul meu e pe cale să se împlinească... Mâine voi atinge stelele...
Se ridică. O femelă de labrador auriu ţâşni pe lângă picioarele bărbatului, însoţindu-i paşii pe alee. Avea picioare înalte şi mers elegant, de care părea conştientă... doar pieptul lăsat – semn al maternităţii – îi sălta ciudat, amintind o altă poveste...
Duna era fericită că două ghemotoace aurii, mereu flămânde, o aşteptau acasă. Dar nu-şi uita nici datoria faţă de prietenul pe care îl însoţea în plimbările sale îngândurate ori în ceasurile de linişte petrecute în Atelier, unde Constantin modela într-un mod ciudat lemnele, însufleţindu-le...
index

Am venit, Maria!

Se ridică din pat şi se opri, o clipă, pe marginea lui. În ultima vreme această „clipă de pe marginea patului” devenise tot mai lungă şi îi era tot mai greu să-şi îndrepte spatele. Oricum îi scăzuse şi vederea... cel puţin aşa, aplecat, mai micşora distanţa de la ochi la pământ şi nu se mai împiedica de te miri ce i se ivea în cale. Cum făcuse aseară când se întorsese de la magazinul din centru: se împiedicase de un lemn căzut din vreun car în mijlocul drumului, alunecase pe pământul ud şi puţin lipsise să nu cadă. Nişte tineri care fumau sprijiniţi de gardul căminului cultural izbucniseră în râs. Se vedea că nu dădeau doi bani pe el imaginându-şi că, cine ştie, poate băuse ceva la nea Grigore şi îi era greu să-şi ţină echilibrul. „Ei, tinerii... nu cred niciodată că vor ajunge şi ei bătrâni.” Aşa îşi spusese în gând şi îşi văzuse mai departe de ale lui. În tinereţe avusese şi el sângele năvalnic. Trecuse ceva vreme de atunci... Acum mai era şi operaţia de la genunchi. Toamnă fiind, ploua mai mereu iar durerile i se ascuţeau când vremea era închisă.
Încălţă bocancii spălaţi de cu seară şi se îndreptă spre fereastra mică, acoperită cu o perdea îngălbenită şi atât de rară încât nu trebuia să o dea la o parte pentru a vedea afară. Luna pălise binişor şi se cocoţase în mărul din spatele casei unde îşi făcuse cuibar din puţinele frunze rămase pe ramurile din vârf. Se vedeau şi cocenii înşiraţi pe coama dealului, trişti ca nişte soldaţi care pierduseră bătălia. Bătălia cu toamna... „Cam aşa cum pierd eu bătălia cu viaţa” gândi bătrânul şi scoase un „eheei!” lung care răsună în liniştea odăii în timp ce îşi îmbrăca pantalonii. Apoi se aplecă peste ligheanul aşezat pe scaun în colţul de lângă sobă. Îşi udă faţa a cărei piele ridată era străpunsă de firişoare albe şi aspre şi se şterse cu prosopul ce atârna în cuiul de pe uşă. Îşi puse flanela de lână peste bluza de corp, luă haina de pe spătarul scaunului şi ieşi în curte.
Afară lumina câştigase tot mai mult teren. În cer mai întâi, apoi şi pe pământ.
Bătrânul se aşeză pe prag şi îşi aprinse o ţigară. Trase un fum şi tuşi scurt, ca şi cum ar fi vrut să-şi dreagă glasul. Privi curtea. Viţa-de-vie pornea de lângă masa pe care o umbrea atât de plăcut vara şi făcea o boltă deasupra curţii înainte de a se termina agăţată în crengile corcoduşului. Acum îi cădeau frunzele ca nişte aripi fără viaţă şi fără folos.
Se ridică, azvârli chiştocul care începuse să-i ardă degetele şi rupse un trandafir din tufa de lângă ghizdul fântânii. Deschise portiţa şi ieşi în drum.
„Iar au trecut cu tractorul ai lui Mitică” îşi spuse bătrânul în timp ce păşi pe podul tot mai şubred de peste matca sufocată de sălcii şi de frunze uscate. Apa nu era prea mare. În perioadele mai puţin ploioase ale anului se putea trece păşind voiniceşte peste firicelul subţire şi leneş din care sorbeau, cu nesaţ, gâştele. În ultimul timp pentru el ploua mereu...
Aproape de capătul din partea de răsărit a satului făcu la dreapta pe uliţa ce lua dealul pieptiş. De acum se oprea mai des să-şi tragă sufletul în timp ce privea crengile nucilor care lăsau cerul să treacă printre frunzele tot mai rare.
În culme se opri iar şi aruncă o privire spre satul lăsat în urmă din care mai zărea doar acoperişurile caselor şi turla bisericii... şi pomii, de la cei arşi de focul toamnei până la cei care nu s-au lăsat, parcă, atinşi de anotimp. „Ca şi oamenii... unii puternici, alţii mai firavi... fiecare cu sămânţa lui...” gândi bătrânul. Apoi se întoarse spre gardul de lemn, îşi făcu o cruce adâncă în faţa troiţei, împinse poarta grea şi intră.
Când păşi pe alee simţi junghiul în piept, mai ascuţit parcă, şi se sprijini de cireşul care străjuia intrarea. Respiră adânc şi îşi continuă drumul.
Coti la stânga, trecu de măceşul încărcat de fructe roşietice şi se opri lângă crucea mare de piatră. Îi zâmbi femeii din fotografia veche, aşeză trandafirul pe mormânt şi îşi lipi obrazul de piatra albă a crucii.
-Am venit, Maria.
Nu mai făcea demult risipă de cuvinte dar de data aceasta trebuia să-i spună. Că n-a venit ieri, de ziua morţilor, că a întârziat cu lemnele în pădure... că Bălţata n-a vrut să mai tragă la jug şi o înţelege, că e bătrână şi tot mai neputincioasă... că va face o prelată pentru lemne să nu le mai ude ploile ca astă-iarnă, că tare greu se mai aprind apoi şi nici căldură nu mai dau... şi că junghiul acela din piept nu-l prea lasă în ultimul timp... dar mai vede el... săptămâna viitoare, după ce termină cu lemnele, poate ajunge şi la doctor...
După ce îşi descărcă sufletul o lăsă pe Maria să-i vorbească despre îngeri iar el scoase din buzunar candela cumpărată cu o seară înainte de la magazinul din centrul satului. O aprinse şi se aşeză în genunchi, cu palmele împreunate a rugăciune...
Un spasm scurt îi scutură trupul apoi capul îi căzu în piept...
Din apropiere se înălţă o pasăre... sau un înger...

Despărţirea

interzis să vorbim despre aripi

Prolog
Toţi avem aripi...
Unii avem aripi mari desenând deasupra zboruri îndrăzneţe şi înalte...
Alţii avem aripi mici încercând zboruri terminate în genunchi... dar o luăm mereu de la capăt... şi, uneori, reuşim...
Şi mai sunt cei care au aripi mari şi refuză zborul...
*
Privea pe geam cum norii îşi târau burţile umflate peste acoperişul casei vecinilor. Se spărgeau de horn şi treceau, greoi, mai departe. Ajunşi deasupra caisului udară cu stropi mari şi reci cerul şi pământul... She urmări drumul unei picături căzută pe geam. Surprins – parcă – de impact, stropul de ploaie se opri o clipă pe suprafaţa rece, apoi îşi continuă drumul alunecând pe sticlă într-o curgere neuniformă, lăsând în urmă frânturi din el... până n-a mai fost nimic...
O amintire...
Îi veni în minte lacul: asaltat de stropii norilor răniţi de crengile desfrunzite era, probabil, lipsit de încremenirea măreaţă a celui care ştie că va fi mereu acolo... Şi-l imagină apăsat de povara ploilor încercâd, neputincios, să se apere... Nu-l putea lăsa singur...
Când păşi pe aleea de lângă lac cerul se opri din plâns. Doar vântul mai scutura ploaia agăţată în pomi iar pământul îşi chema frunzele acasă. Ele sărutau cerul pentru ultima dată desenând o plecăciune stângace, de dureroasă neputinţă... aşa cum făcuse – demult – fetiţa pe care şi-o tot amintea, plângând de mila păpuşii bolnave pe care o ducea la medic: „Păpuşica mea-i bolnavă/ palidă şi foarte slabă,/ nu mănâncă, nu-i e foame/ toată ziua doarme, doarme...”. Când părăsise scena ştiuse că aplauzele erau doar pentru încurajare... Că nu ar fi trebuit să plângă... Dar aşa era ea: mereu lua prea în serios rolul pe care viaţa o punea să îl joace... nu putea altfel...Tot ce putea era să îşi strige tăcerile... fiind, de fiecare dată, mai aproape cu o singurătate de pământul care îşi chema acasă frunzele bătrâne şi bolnave...Acum părea o cariatidă care susţine cerul ce devenea de la o zi la alta tot mai apăsător. Privea suprafaţa apei tremurată de vânt... De undeva simţea un miros de zambile...
Totuşi, era octombrie...
Îşi aminti duminica aceea de început de septembrie în care fuseseră împreună aici. He se aşezase pe un smoc de iarbă încă verde de pe marginea lacului şi studia pomii din spatele ei. Apoi privirea i se oprise pe She, pe picioarele ei desculţe, pe pielea măslinie, aşa cum o avea mereu la sfârşit de vară. Îşi amintise de poveştile greceşti în care spirite feminine îşi aveau sălaşul în copaci...
-Mă priveşti ciudat...
-Mă gândeam la avataruri, She...
-Avataruri? Dar tu nu crezi în reîncarnări, He... Ai râs de mine când ţi-am spus că în altă viaţă te voi putea iubi mai mult, că voi umple toate tăcerile rămase în urmă, între noi...
-Ar trebui să mă iubeşti mai mult acum... ca să fiu sigur. Îi zâmbise.
She se aşezase lângă el, lăsându-i iniţiativa unei atingeri pe care şi-o dorea foarte mult. He nu se clintise...
-Am citit undeva că lumea a fost creată din iubire...
-Din iubire, She?
-Da, din iubire... că totul era o luptă între elemente şi a intervenit, din afară, Iubirea... apoi totul a prins formă şi s-a armonizat. E frumoasă teoria, deşi... iubirea ar trebui să existe în noi... nu să ne fie suflată din exterior...
-Empedocle. Iubirea şi Ura. Un proces continuu de unire şi disperare din care a luat naştere tot ceea ce compune universul.
-Uneori străluceşti, He! Parcă ai fi înconjurat de o armată de licurici!
-Doar când priveşti în sus îmi poţi vedea strălucirea, She... altfel e ca şi cum ai căuta în adâncuri ceva ce nu poţi găsi decât în înalt...
-Aşa cum sunt stelele?
-Aşa cum sunt stelele...
Atunci intervenise toamna în povestea lor. She văzuse o frunză de platan lunecând pe suprafaţa apei. Păstra în ea culorile verii... doar marginile îşi pierduseră culoarea şi se curbaseră în sus, protejând parcă suprafaţa frunzei. „Numai bună de corabie pentru Degeţica!” gândise ea. „Să sperăm că Broscu nu e pe-aproape iar Flu va veni curând să o salveze”. Deşi mai erau prea puţini fluturi în acel început de toamnă... Fluturi... aripi... zboruri... Cum să-l privească zburând dacă refuza să-şi deschidă aripile?
-Hai să vorbim despre aripi!
-Despre aripi, She?
-Daaaa... despre aripi...
-Adică... din nou despre îngeri moi şi pufoşi... sau despre vrăbiile care stau înşirate pe gardul din spatele grădinii asemeni bilelor de pe socotitoarea din copilărie? Îţi aminteşti cum îmi explicai tainele adunării şi scăderii, pe când mie îmi stătea gândul doar la terenul de fotbal proaspăt trasat cu var? Te supărai mereu când...
-Despre aripile tale, He...
He rămăsese neclintit, întins pe iarba de lângă lac.
-Dar eu nu sunt înger...
-E drept că, uneori, eşti departe de ceea ce aş numi eu înger! zâmbise She în timp ce privea nunta unor furnici pe poteca îngustă.
Din castan căzuse o frunză pistruiată, întrerupând şirul ordonat al furnicilor. She ridicase frunza şi privise castanul încărcat de toamnă.
-Ultima dată când m-ai îmbrăţişat m-ai zgâriat cu ele, He...
-...?
-Aripile... dacă nu le foloseşti pentru zbor te-ar putea răni... pe tine şi pe cei din jur... Desfă-ţi aripile şi zboară, He! Atunci aş privi în sus şi ţi-aş putea vedea strălucirea...
-Nu ai dreptul să îmi judeci zborul, She! Nimeni nu are acest drept!
Şi se pierduse printre castani, hotărât să-şi deschidă aripile doar atunci când va simţi chemarea înălţimilor.
She rămăsese culcată în iarbă, căutând prin sertarele cu amintiri. Crezuse până atunci că mai erau multe poveşti care aşteptau să fie inventate... dar toamna fără fluturi se aşezase între ei, furându-le apropierile pe care zborul le-ar fi putut întrupa...

Epilog
De atunci doar tăcere... Fără zboruri şi fără înălţimi...
Totuşi mai avea lacul... şi castanii... şi nunta furnicilor... Şi toate aceste lucruri pe care le lua „prea în serios” şi de care îşi va aminti peste ani aşa cum îşi aminteşte acum de fetiţa care plânsese de mila păpuşii ce trebuia dusă la medic.
Şi mai învăţase în ultimul timp că tăcerile sunt cuvinte nerostite care deseori spun mai mult decât orice rostire... şi dor mai mult...